„O imagine face cât o mie de cuvinte”, iar înţelesurile unei imagini-simbol sunt multiple, fiindcă „suntem simboluri care sălăşluim în simboluri” [1]. De aceea, un stat, o instituţie, o persoană sunt caracterizate, poate, cel mai bine, prin stema sau blazonul lor.

Stema Sfântului Scaun

Stema Sfântului Scaun şi a Cetăţii Vaticanului, constând din cele două chei încrucişate unite printr-un şnur pe scut roşu şi tiara, este atestată din secolul XIV. Stema Cetăţii Vaticanului, ca stat suveran, a fost stabilită prin Tratatul din Lateran, din 1929, ale cărui articole au fost înglobate în 1947 în Constituţia Italiei.

Heraldica ecleziastică s-a dezvoltat odată cu heraldica generală, începând din secolul XII. Primele sigilii aveau forma „vesica piscis” [2] (sau de „mandorlă” [3]). În forma actuală, cu cele cinci elemente de astăzi (scut-chei-şnur-tiară-lambrechine) apare abia după două-trei secole. (mai mult…)

În cadrul interviului acordat publicației Botoșăneanul, am fost întrebat dacă în zilele noastre asistăm la deprofesionalizarea istoricului sau la degradarea cercetării istorice, răspunsul meu fiind următorul:

Perspectiva comunicării rapide și a informației la o aruncătură de băț distanță a instaurat o confuzie cu privire la cine și ce este un istoric, pe de o parte având de a face cu demonizarea profesiei de istoric pentru complicitățile din trecut, pe de alta considerându-se eronat că a împleti frumos două-trei date istorice este de ajuns pentru a trece drept istoric.

Discursul istoric matur, fără exagerări pășuniste sau deconstructiviste, este ca un exercițiu de echilibristică, un instrument disciplinant și propedeutic pentru individ și pentru societate. (mai mult…)

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Conciones latinae mvldavo. Predici latine în grai moldav, vol. I-III (vol. I: Predicile 1-32; vol. II: Predicile 33-56; vol. III: Predicile 57-86), scrisă de pr. Silvestro Amelio da Foggia OFMConv. Manuscrisul datat în anul 1725 a fost editat de prof. dr. Traian Diaconescu și este însoțit de un studiu introductiv realizat de Constantin Răchită, Radu Cucuteanu, Emanuel Grosu. Cartea apare în colecția „Istoria Bisericii”, în formatul 17×24, are 1855 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară.

Manuscrisul 2882 de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, care conţine predicile lui Silvestro Amelio da Foggia, a făcut, de-a lungul timpului, obiectul mai multor cercetări, dar iniţiativa editării lui a aparţinut regretatului profesor Traian Diaconescu. Proiectul a debutat către finalul primului deceniu al secolului nostru cu transcrierea manuscrisului, efort la care au participat masteranzi şi doctoranzi de la Catedra de Limbi Clasice a Facultăţii de Litere de la Universitatea ieşeană, cu preocupări afine celor ale magistrului, fiecare dintre ei asumându-şi transcrierea mai multor predici din cele optzeci şi şase ale manuscrisului.

Date fiind atât dimensiunile textului, cât şi dificultăţile inerente unei astfel de întreprinderi, efortul de transcriere s-a întins pe durata câtorva ani, la capătul cărora textul rezultat urma să fie revizuit şi corectat. (mai mult…)

Interviu și material realizat de Florentina Toniță pentru Botoșăneanul:

– Domnule Remus Tanasă, dintru început vă invit acasă, în Botoșanii vechi, cu strada Iorga, aproape de care ați copilărit. Cu parfumul teilor eminescieni, cu oamenii de demult care v-au influențat și chiar format.

R.T.: Fără vreo nevoie deosebită de a epata, aș dori să încep amintindu-l pe Nicolae Iorga, un istoric de calibru international, un erudit cu o deschidere enciclopedică și, totodată, un redutabil polemist; o viața de om presărată deopotrivă cu momente de grandoare și deșertăciune. De mic copil știam că a fost un om de vază al țării, o ilustră personalitate a urbei, ce nu putea fi decât un exemplu de seriozitate sapiențială pentru orice tânăr studios. Aceasta nu înseamnă că tarele lui Iorga sunt de trecut cu vederea, sfârșitul tragic, din păcate, trăgându-i-se și din cauza caracterului său bătăios.

 

– Ce alte locuri și chipuri din Botoșaniul natal mai purtați și astăzi lângă inimă? (mai mult…)

I
Pentru a judeca și a prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul, prin care geniul său și-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice și pe Alexandru Lăpușneanu, acest cap d-operă de stil energic și de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrie Baladele lui V. Hugo și a compus acea colecție de Păcate ale tinereților, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaților români.

A sosi pe lume într-o țară liberă și civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea țară o limbă cultă și avută, pentru a-și exprima ideile și simțirile, este un avantaj imens pentru acei chemați a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecționate; un cultivator harnic și priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic și ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat și perfecționat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoștință curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice și a pregătit pământul pentru holdele viitorului? Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din România care a înzestrat patria lui cu produceri atât mai prețioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului.

Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a viețuit, a luptat și a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generația actuală; însă mulți sunt încă în viață care îl vor recunoaște și-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii pași ai juneții sale, el, ce avea o inimă fierbinte și un spirit luminat de razele soarelui occidental. (mai mult…)

Articol publicat de Hagop Djololian Siruni în „ANI. Revistă de cultură armeană”, anul I, vol. IV, Bucureşti 1936, pp. 82-88.

Poporul armean a avut mulţi prieteni. Martiriul său de veacuri i-a câştigat prieteni printre toate popoarele lumii. Chinul iară precedent pe care la îndurat nu putea să nu umple de re­voltă conştiinţa lumii civilizate şi să nu creeze o admirabilă falangă de protectori, cari au plâns la durerile poporului armean şi s’au entuziasmat la eforturile făcute de acesta.

Însă puţini au fost aceia cari au iubit poporul armean pentru meritele lui. Cari să cunoască Modestul aport ce acest popor mic, a adus civilizaţiei omenirii, înfruntând vijeliile, sfidând ob­stacolele ce i sau pus în cale de secole şi de popoare.

Prof. N. lorga este unul din aceşti puţini. El a studiat poporul armean, şi a găsit în el un popor care chemse în Orient gândirea Occidentului, şi dusese în Occident mistica Orientului, care a tins spre adevăr, care găsise frumo­sul şi-l împletise în cântece şi poezii nemuritoare, pe pergamente şi pe turle. El a găsit în Armeni acest popor şi l’a iubit din su­flet, la iubit cu plăcere, fără ca cineva să cerşească de la el milă, fără să aştepte un cuvânt de gratitudine.

Armenii în istoria Românilor (mai mult…)

Chiar dacă în România se citește puțin, este bine să ne păzim de capacana Tatianei sau de leii papițoilor-dresori; dacă citim, măcar să nu hoinărim pe cărările înfundate de literatura-maculatură. Din acest motiv, îndrăznesc să recomand cinci cărți în limba română apărute în anul recent încheiat:

1) Andrei Vieru, Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate, Ed. Humanitas, 2021, 292 p.;

2) Orlando Figes, Europenii. Trei vieti si formarea unei culturi cosmopolite in in Europa secolului al XIX-lea, Ed. Polirom, 2021, 456 p.;

3) Miklos Vetö, Jean-Pierre Batut, Jean Hauser, Benoît Bayle, Etienne Grenet, Paternitatea. Patru eseuri și o introducere, Ed. Ratio et Revelatio, 2021, 104 p.;

4) Irving Babbitt, Eseuri antiromantice, Ed. Contra Mundum, 2021, 224 p.;

5) Isaiah Berlin, Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor, Ed. Humanitas, 2021, 408 p.

Vezi și recomandările pentru 2020.

Cam de la sfârșitului anului trecut, în spațiul public autohton a început să se discute cu altă intensitate despre conservatorism și despre roadele lăsate în urmă de conservatori. Atare delectări intelectuale se datorează îndeosebi apariției unui nou partid pe scena politică, o formațiune care, de pe băncile Parlamentului, se prezintă doctrinar și ca partid conservator. Însă, de la manifestările liderului cel mai vizibil al partidului și până la postările simpatizanților pe rețelele de socializare, mai nimic nu anunță conservatorismul în afară de folosirea anapoda a termenilor „conservator” sau „conservatorism”. Nici virulența mesajelor, nici postările sau scandările publice și nici stilul sau ținuta liderului nu indică faptul că ar fi vorba despre conservatorism. Harța, ranchiuna, demagogia sau complotismul nu sunt trăsături ale conservatorismului din simplul motiv că rascolnicismul nu face parte din tradiția intelectuală de factură conservatoare.

Vremurile digitalizate vin la pachet cu proroci ce trâmbițează dorința de a conserva un trecut glorios, existent doar în fițuicile de revizionism istoric sau care promit să construiască un viitor luminos pentru cei cu „noi origini sănătoase”. Dacă acești „profeți ai disperării” (după cum i-a numit Russell Kirk) ajung cei mai vocali sau cei mai prezenți actori din spațiul public, atunci oamenii inteligenți și întreprinzători se vor retrage în ascunzișuri (a se înțelege în intimitatea propriului pătrățel) pentru a se feri sau a nu oferi pricină de încruntare mâniei care stă să vină (mai mult…)

Din perspectivă heraldică, adică al studiului stemelor de orice fel (o preocupare eminamente europeană şi eminamente creştină), compunerea stemelor eclesiastice urmează aceleaşi reguli ca şi stemele laice.

Conform regulilor heraldice, stema unui papă trebuie să cuprindă un scut în care urmează să fie reprezentate mobilele, respectiv figurile heraldice. Deasupra scutului sunt plasate cheile sfântului Petru (una de aur, alta de argint, legate între ele de un cordon roşu), tiara papală, respectiv mitra papală. În partea inferioară a scutului, în exterior, este plasată deviza (motoul) în limba latină, exprimând concis idealul şi programul vieţii misionare şi pastorale a purtătorului stemei.

Cele două chei (cheile împărăţiei), potrivit heraldicii pontificale, (mai mult…)

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Sunt mai bine de șaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară națiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie și cu speranță invitația reprezentanților legitimi ai poporului. Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toți cei care au murit pentru independența și libertățile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem și în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru. Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare.

România a evoluat mult în ultimele două decenii. Mersul României europene de astăzi are ca fundament existența Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană și NATO nu ar fi fost posibil fără acțiunea, întru libertate și democrație, a Legislativului românesc de după anul 1989. Dar politica este o sabie cu două tăișuri. Ea garantează democrația și libertățile, dacă este practicată în respectul legii și al instituțiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului. (mai mult…)