Articol publicat de Marginalia (6 ianuarie 2021)
Pe rețele de socializare circulă un citat atribuit lui Edmund Burke: „pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Dacă citatul a fost sau nu exprimat în această formă, de Edmund Burke sau de altcineva, este mai puțin important. Ceea ce atrage și electrizează este încărcătura morală, mai ales în cazul celor receptivi sau predispuși la „sloganită” (excesul de sloganuri). Citatul cuprinde doi termeni ce merită o atenție sporită deoarece denotă concepte puternice pe care unii nu le-ar mai dori exprimate în cetate decât în șoaptă sau eventual într-o formă cât mai răstălmăcită. Este vorba despre termenii „rău(l)” și „bun(i)”, care exprimă în fond tensiunea dintre cele două forțe milenare.
Or trimiterea la conceptele de „bine” și „rău” implică nevoia definirii lor, de unde și necesitatea de a descrie preceptele ce le dau sens și care le transpun în viața de zi cu zi. Binele și răul au fost descrise în mod obișnuit făcându-se apel la dimensiunea morală a ființei umane, prin apelul la moralitatea revelată sau descoperită. Diferite civilizații și-au pus amprenta asupra bagajului moral de care dispune omenirea, astfel că marile biblioteci ale lumii conțin scrieri care nu doar ne indică evoluția pluri-civilizațională a ființei morale, dar care ne și zugrăvesc posibile căi ce trebuie urmate pentru ca noi, cei de astăzi, să nu ne rătăcim printre utopii, luându-ne nasul la purtare, pierzând busola morală și uitând că nu suntem altceva decât pitici pe umerii unor giganți.
Anumite coterii, hotărâte că știu mai multe decât toți ceilalți – contemporani sau înaintași –, au tradus această încredere în sine prin născocirea unor paliative cu pretenții tranchilizante, chit că planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu cele de la târg, mai ales că de obicei este vorba despre același plan iar târgurile sunt mai multe. Însă „binele” cu potriveala sau cu forța nu este bine, după cum ignorarea binelui și răului nu înseamnă progres. Doar adepții zeiței Rațiune pot crede că există o formulă a binelui cu aplicabilitate universală sau una în care noțiunea de „bine” să nu mai fie decisivă, planuri de cafenea ce ar funcționa dacă instituțiile statului le-ar transpune în practică, chiar și coercitiv la nevoie. O utopie ce-a întunecat mințile oamenilor de stat în secolul XX și care se încăpățânează să bântuie și secolul XXI, într-o formă metamorfozată pentru a nu fi suspectă celor bine intenționați, însă ușor impresionabili. Cei din urmă par a uita că adesea mai binele alterează binele (inimica bonorum optium), că trebuie să se recurgă la o analiză realistă pentru a nu scutura binele existent pentru unul ipotetic și, astfel, pentru nu cădea în plasa meliorismului cu orice preț.
De la socialismul științific la pozitivism, de la expertiza în științe sociale la „influensăreala” mediatică, se pretinde băgarea sub preș a distincției dintre bine și rău în numele promisiunii unei lumi eliberate de povara acestei tensiuni rânduitoare; adepții unei asemenea căi, pretinzând un ascendent intelectual față de ceilalți, declamă viitorul exuberant dacă zbuciumul moralizator este eliminat din viață publică sau dacă este abjurată orice nuanță definitivă ori mai veche de „bine” și de „rău”.
Metoda pentru a armoniza nevoia de exprimare cu cea de rânduire/ordine nu constă în nici într-un caz în eludarea binelui și răului prin relativizarea sau izolarea lor și, implicit a moralei: în primul caz se deschide cutia Pandorei, un proces continuu de redefinire, astfel încât practica formalismului unui numitor comun acceptat de majorități durabile devine imposibilă; în cel de-al doilea, sfera publică fără lege ancorată moral devine o sferă publică a intereselor parțiale, a unui bine comun aflat sub presiunea continuă a intereselor de grup.
Registrele istorice există pentru a fi consultate, pentru a extrage învățăminte din ceea ce omul a experimentat în alte vremuri, căci experiența sancționată de timp ne semnalează că natura umană este imperfectă, capricioasă și constantă; impulsurile, pasiunile, nevoile și putințele firii omenești sunt inepuizabil de statornice, indiferent de epocă, tehnologie sau ifose.
Una dintre ideile cu cele mai nefaste consecințe este cea referitoare la posibilitatea minimizării tensiunii dintre cele două concepte: fie binele și răul pot fi exilate din sfera publică și împinse doar în cea privată, fie sunt relative, iar esența lor nu poate fi surprinsă și transmisă pentru perioade consistente de timp. Însă, registrele vegheate de Clio ne indică și acele episoade istorice când liderii politici sau segmente numeroase ale societății ba au abdicat de la preceptele morale validate de timp, ba s-au considerat demiurgi și au dorit să le înlocuiască cu unele noi, adaptate și adaptabile. În ambele situații, voința a păcălit ființa, mai precis, ființa morală a fost mai întâi amorțită, apoi amuțită, pentru ca, în cele din urmă, să fie înregimentată de voința de … putere.
Fără bine și rău, Abel și Cain s-ar întrupa la nesfârșit, în fiecare societate și în fiecare epocă până la sfârșitul timpurilor. Episodul biblic nu reprezintă doar un avertisment împotriva omuciderii, ci și unul privitor la condamnarea samavolniciei, hoției și, în general, al oricărui gest silnic împotriva aproapelui, indiferent cât de bogat sau sărac, meritoriu sau norocos ar fi acesta. (autor: Remus Tanasă)