Rousseau este considerat, în general, drept cel mai influent scriitor al ultimelor două secole. Despre Lordul Acton se spune că ar fi afirmat, cu o doză de exagerare, că „Rousseau a produs mai multe efecte cu stiloul său decât Aristotel, Cicero, Sf. Augustin sau Sf. Toma din Aquino sau decât orice alt om care a trăit vreodată”. În orice caz, această butadă trebuie să fie interpretată în lumina a ceea ce spunea Madame de Stael: „Rousseau nu a inventat nimic, dar a dat foc la tot.” Ideile sale principale au fost anticipate cu prisosință, în special în Anglia. Aceste idei și-au găsit publicul țintă în rândul clasei de mijloc, care în secolul XVIII începea să câștige rapid putere și prestigiu, devenind de atunci dominantă.

Perspectiva rousseauistă asupra vieții a continuat să domine, cu multe modificări de suprafață, desigur, dar fără ca majoritatea oamenilor să chestioneze serios presupozițiile sale. În realitate, a discuta despre Rousseau înseamnă a pune în discuție principalele probleme ale vieții contemporane în literatură, politică, educație și, mai presus de toate, în religie. Nu este surprinzător din acest punct de vedere că reputația și scrierile sale au fost de la început și până în prezent un soi de teren de luptă internațional. (mai mult…)

Mesager de pace, înfăptuitor de uniune, dascăl de civilizație și, mai ales, corifeu al religiei lui Cristos și întemeietor al vieții călugărești în Occident: acestea sunt justele motive ale preamăririi Sfântului Benedict, abate. La prăbușirea Imperiului Roman, ajuns la epuizare, în timp ce unele regiuni ale Europei păreau să cadă în întuneric, iar altele erau încă lipsite de civilizație și de valori spirituale, el a fost cel care, printr-un efort constant și asiduu, a făcut să se nască pe acest continent al nostru aurora unei noi ere. În principal el și fiii săi au dus progresul creștin prin intermediul crucii, al cărții și al plugului în rândul populațiilor răspândite de la Mediterană până în Scandinavia, din Irlanda până pe șesurile Poloniei (cf. AAS 39 [1947], p. 453). (mai mult…)

La Editura Militară, în toamna acestui an, va apărea una din lucrările fundamentale de strategie, semnată de Edward N. Luttwak, un analist politic și militar bine cunoscut, cu origini românești. S-a născut la Arad, în 1942, într-o familie de evrei. În 1947, a părăsit România împreună cu familia, a crescut în Italia şi Anglia şi a lucrat la Londra, Paris şi Ierusalim. În anul 1972, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde are o carieră de succes ca politolog şi expert internaţional de strategie militară, fiind şi consultant pentru preşedinţia americană.

Cartea Marea strategie a Imperiului Bizantin, în traducerea lui Radu Carp, este una controversată, discutată, comentată și aplaudată, în egală măsură. Ea a fost publicată în 2009, fiind ulterioară unei teze de licență despre strategia Imperiului Roman. Luttwak pornește de la constatarea conform căreia Imperiul Roman de Răsărit avea un mare dezavantaj în comparație cu echivalentul său occidental, din perspectivă strategică, având granițe mult mai expuse invadatorilor. Cu toate acestea, Imperiul Roman de Apus este cel care a dispărut mai întâi, în secolul V. Explicația supraviețuirii Imperiului Bizantin constă în „adaptarea strategică la circumstanțe noi”. Altfel spus, strategia a făcut diferența între supraviețuirea unui imperiu și decăderea altuia. Imperiul Bizantin nu a avut parte de victorii într-un șir neîncetat de bătălii, înregistrând, de altfel, și multe înfrângeri, chiar catastrofale.

Edward Luttwak remarcă foarte corect faptul că Imperiul Bizantin nu a avut nici diplomați profesioniști și nici un serviciu organizat de spionaj, neavând, prin urmare, două componente esențiale care au permis altor state sau imperii să supraviețuiască și să își domine adversarii. Având vecini agresivi, supus în permanență campaniilor de cucerire ale acestora, suferind înfrângeri mai mult decât repurtând victorii, cum a fost posibil ca Imperiul Bizantin să supraviețuiască? Ipoteza lui Edward Luttwak este că supraviețuirea este rezultatul dezvoltării unei adevărate conștiințe strategice: „bizantinii au fost nevoiți să supraviețuiască prin strategie sau să dispară cu totul”. (Sursa și prezentare completă: Trustul de Presă al MApN)

Wilhelm Dancă – notă la a doua ediție

Am scris această carte ca răspuns la cererile prietenilor, care doreau să-și consolideze credința sau să recupereze elanul pe care l-au avut în trăirea religioasă din copilărie și din tinerețe. Nu mi-am imaginat că va avea un ecou atât de mare, că va trece nu doar dincolo de granițele cercului meu de prieteni, ci și de cele profesionale, confesionale și generaționale. Lucrul aceasta mi-a umplut inima de bucurie și de recunoștință.

Mi s-a întâmplat odată să fiu oprit pe stradă de un bărbat între două vârste. M-a întrebat: „Dumneavoastră sunteți cel ce a scris cartea Și cred și gândesc?” I-am răspuns, în mod vădit surprins și emoționat, foarte scurt: „Da”. Fără să spună nimic, interlocutorul mi-a zâmbit, și-a ridicat pălăria și a plecat mai departe, cu pălăria ridicată. Gestul acesta și altele asemenea, precum și cererile care au sosit la mine de la diferiți librari și cititori din țară m-au încurajat să pregătesc o nouă ediție.

Versiunea de față are la bază textul din volumul Și cred și gândesc. Viitorul unui dialog controversat, cu o prefață de Vittorio Possenti, apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, în 2013.

Textul din această ediție se îmbogățește cu două capitole. (mai mult…)

Domnul către Președintele Înaltei Curți de Casație

10/22 Mai 1877

Justiția țării, prin Prim-Președintele Înaltei Curți de Casație, Al. Crețulescu, felicită pe Domn de ziua Independenței României. Domnul mulțumește, accentuând că „vocea dreptului” este alăturarea de puterea brațelor și de căldura inimei românești în aceste clipe.

Domnule Prim Președinte,

În a unsprezecea aniversare a zilei scumpe inimii Mele, în care încrederea națiunii Mă aduse pe Tronul glorioșilor ei Domni, sunt fericit a asculta patrioticele și înțeleptele cuvinte, rostite în numele maagistraturii de primul magistrat al României. (mai mult…)

După cum informează Vatican News,  papa Francisc l-a numit pe preotul român Benoni Ambăruș episcop auxiliar al diecezei Romei, încredințându-i totodată sediul titular de Tronto.

BLAZONUL. Este în formă de pergolă inversată, având trei zone; în prima, pe un fundal de culoare roşie, o stea cu cinci vârfuri deasupra lunii la primul pătrar, ambele elemente de culoare aurie; în a doua zonă, pe fundal argintiu, un crin de grădină deasupra unui vinclu de lemn, ambele în culorile lor naturale; în a treia zonă, pe fundal verde, o cărare şerpuită aurie. Scutul este lipit de crucea procesională din aur cu braţele care se lărgesc spre exterior străjuită de pălăria de prelat cu câte şase canafuri de fiecare parte a scutului.

Motto: „A pus tot ce avea” (Mc 12,44) (mai mult…)

În data de 11 aprilie a.c. am acordat un interviu în două părți pentru publicația The Conservative (I, II). Am vorbit despre istorie, Moldova istorică, idei politice, Russell Kirk și multe altele. În continuare regăsiți interviul complet.

1) Remus Tanasă, pentru început, vă rog să ne spuneţi despre formarea dvs. De ce istorie la Iaşi şi de ce ştiinţe politice la Universitatea Perugia?

R.T.: Am ales istoria deoarece asemenea preocupare intelectuală ascute simțământul specific omului de a scoate la lumină legătura dintre cei morți, cei în viață și cei nenăscuți, nu doar prin efortul de a desluși trecutul, ci și prin confruntarea zilnică cu sine și cu prezentul. Universitatea „A.I. Cuza” din Iași era opțiunea cea mai firească pentru un moldovean fără prea multe posibilități; apoi, în anul III la Iași, am plecat cu o bursă Erasmus la Perugia (Universita degli Studi), cursurile de istorie ținându-se acolo în cadrul Facultății de Științe Politice. Așa am aflat de bursele oferite de statul italian, iar la întoarcerea din Erasmus am decis să accesez una, pe care am obținut-o și menținut-o pe perioada celor cinci ani petrecuți la studii în Italia. Am mai continuat apoi la Iași cu un doctorat în istorie, încheiat în 2016.

2) Locuiţi în Moldova, la Iaşi, capitala Unirii Principatelor, nu capitala Micii Uniri, deşi sunteţi din Botoşani, lȃngă Bucovina, o mult-încercată provincie romȃnească în istorie! Cum este să auzi ,,din spate’’ glasul şoptit al Bucovinei şi să ai în faţa ochilor Moldova de dincoace de Prut şi de dincolo de Prut?

R.T.:  Bucovina este vatra Moldovei, aici regăsindu-se primele trei capitale ale țării Moldovei, Baia, Siret și Suceava. Dacă vrem, putem spune că bucovinenii sunt moldovenii cei mai moldoveni. Vicisitudinile istorice au făcut ca vechea Moldovă să fie ruptă în mai multe rânduri, întâi partea de nord ce avea să devină Bucovina în 1775, iar apoi partea Moldovei dintre Prut și Nistru, ce avea să devină Basarabia după 1812. Astfel că Unirea din 1859 a prins Moldova mult redimensionată. În Moldova occidentală, cea din România, fie doar și graiul aparte face ca identitatea regională să se împletească cu cea națională, fără a-i uita pe moldovenii de peste Prut, care vorbesc românește, măcar în parte, deci, din punctul meu de vedere, sunt români, precum bavarezii sunt germani sau piemontezii italieni. Pe scurt, pentru mine, după cum Bucureștiul respiră românește, la fel și Chișinăul sau Cernăuțiul. (mai mult…)

Bărbieritul clasic rămâne unul dintre ultimele gesturi metafizice ale masculinității. Da, mă refer la bărbieritul ăla pe care generațiile cam de după 1980 îl asociază cu memoria bunicului, adică bărbieritul cu pămătuf, lamă, spumă și aparat clasic de ras. Este un gest reprezentativ pentru bărbat, care, în intimitatea oglinzii și în proximitatea lamei de ras, te face să conștientizezi anumite aspecte ale distincției masculine, fiindu-ți sugerate responsabilitățile intrinseci ale condiției de bărbat. Prima chestiune care îmi vine în minte ar fi faptul de a folosi propriile mâini pentru a realiza ceva (bărbieritul)*; într-adevăr, nu se compară cu un meșteșug, dar poate fi un punct de pornire pentru bărbații de astăzi pierduți printre dispozitive electronice, „târâș” virtual, grabă și efeminare.

Bărbieritul clasic îți oferă un răgaz pentru a medita asupra esențelor, pentru a-ți revela ție însuți ușurința cu care adoptăm cârpeli existențiale și pentru a realiza că masculinitatea și feminitatea sunt complementare, însă diferite, fără vreo posibilitatea de a le eluda și a sări dintr-o barcă în alta. Cu cât societatea încearcă să fenteze, să relativizeze și să incrimineze masculinitatea, cu atât este mai necesar ca bărbații să se redescopere sau să-și îndeplinească responsabilitățile până la capăt. Bărbieritul clasic rămâne poate unul dintre ultimele gesturi ce amintesc că masculinitatea obligă, nicidecum nu ostracizează. (Remus Tanasă)

* ca să fiu subiectiv și sincer, ferchezuiala poate fi o artă!