N. Iorga şi studiile armeneşti (H.D. Siruni)

Articol publicat de Hagop Djololian Siruni în „ANI. Revistă de cultură armeană”, anul I, vol. IV, Bucureşti 1936, pp. 82-88.

Poporul armean a avut mulţi prieteni. Martiriul său de veacuri i-a câştigat prieteni printre toate popoarele lumii. Chinul iară precedent pe care la îndurat nu putea să nu umple de re­voltă conştiinţa lumii civilizate şi să nu creeze o admirabilă falangă de protectori, cari au plâns la durerile poporului armean şi s’au entuziasmat la eforturile făcute de acesta.

Însă puţini au fost aceia cari au iubit poporul armean pentru meritele lui. Cari să cunoască Modestul aport ce acest popor mic, a adus civilizaţiei omenirii, înfruntând vijeliile, sfidând ob­stacolele ce i sau pus în cale de secole şi de popoare.

Prof. N. lorga este unul din aceşti puţini. El a studiat poporul armean, şi a găsit în el un popor care chemse în Orient gândirea Occidentului, şi dusese în Occident mistica Orientului, care a tins spre adevăr, care găsise frumo­sul şi-l împletise în cântece şi poezii nemuritoare, pe pergamente şi pe turle. El a găsit în Armeni acest popor şi l’a iubit din su­flet, la iubit cu plăcere, fără ca cineva să cerşească de la el milă, fără să aştepte un cuvânt de gratitudine.

Armenii în istoria Românilor

Dl. Iorga studiind istoria poporului său, era să se întâlnească

nească desigur, la fiecare pas, de Armeni. El a cunoscut pe Armeni mai întâi din legăturile acestora cu ţara şi poporul românesc. Într’adevăr nu putea sa-l lase indiferent un popor care venise cu zecile de mii acum şapte sute de ani în această ţară, unde găsise ospitalitate, îşi amestecase sudoarea cu pământul ei şi împărtăşise cu ea durerile şi bucuriile.

Primul studiu al D-lui Iorga asupra elementului armenesc tratează într adevăr despre rolul jucat de el în istoria Românilor.

Despre aceasta se poate întâlni notiţe în diferitele sale

lucrări, cum sunt:

„Stadii şi Documente” (vol. I, II, V, VI, VII, XI, XII, etc.)

„Neamul Românesc în Bucovina” (Bucureşti, 1905).

„Ceva despre ocupaţia austriacă în anii 1789—1791”.

„Acte şi Fragmente” (Bucureşti, 1895).

„Inscripţii din Bisericile României” (Bucureşti, 1905).

„Inscripţii Botoşânene” (Bucureşti, 1905).

„Neamul Românesc în Basarabia” (Bucureşti, 1905).

„Studii Istorice asupra Chiliei şi Cetăţei Albe”, (Bucureşti, 1900).

„Geschichte des rumănischen Volkes” (1905).

„Histoire des Roumains et de leur Civilisation” (Bucarest, 1922).

Rolul Armenilor în Comerţul Românesc

Acest subiect a fost adesea tratat de d. Iorga în conferinţele şi operile sale istorice. Pentru ca mai cu seamă comerţul armenesc era acela care făcea simţită existenţa elementului ar­menesc pe acest pământ ospitalier. D. Iorga a dovedit că într’adevăr Armenii au jucat mare rol în desvoltarea comerţului românesc, dând viaţă mai cu seamă celor şapte oraşe ale Moldovei.

Cu această ocazie să mai amintim, afară de cele enumerate mai sus, încă câteva opere în care se pot găsi mărturii despre rolul elementului armenesc mai cu seamă în comerţ:

„Istoria Comerţului Românesc” (Vălenii de Munte, I, 1915).

„Negoţul şi Meşteşugurile în trecutul Românesc” (Bucureşti, 1906).

„Relaţiile Comerciale ale Ţărilor noastre cu Lembergul

(Bucureşti, 1900).

„Istoria Negoţului din Botoşani” (Conferinţă la Botoşani 16.5.906).

Armenii şi Cruciadele

Istoricul Iorga care a avut adesea prileful să cerceteze ve­chile secole şi căruia îi plăcuse să studieze mai cu seamă perioada Cruciadelor, nu putea să nu observe şi rolul Armenilor în aceste Cruciade, mat cu seamă legătura pe care Armenii au avut-o cu această ocazie cu apusul, subiect pe care era să-l desvolte şi să-l aprofundeze mai târziu, în 1929, când a scris istoria Armeniei Ciliciene.

Despre acestea se pot găsi observaţii în următoarele sale opere:

„Philippe de Mezieres” (1896)

„Notes et Extraits pour servir a l’histoire des Croisades” (I. Paris, 1899, II. Paris, 1899, III. Paris, 1902).

„Armenii şi Românii: O paralelă istorică”.

Este un studiu substanţial pe care d. Iorga l-a publicat în 1913 în Bucureşti şi care este sinteza cercetărilor pe care d. Iorga le-a făcut până atunci despre poporul Armean.

Iorga într’o scurtă prefaţă găseşte puncte de asemsnare între poporul românesc şi cel armean, în ceeace priveşte for­maţia naţională, soarta ce decurge din situaţia lor teritorială, evenimentele impuse de vecinătăţile lor politice şi desvoltarea lor, accentuând mai cu seamă că ambele se găsesc la puncte de întâlnire ale popoarelor ariene şi turanice, ambele fiind teatru al războaelor cotropitoare, ambele fiind provincii ale Macedoniei şi Romei şi prin urmare şi ale Bizanţului, ambele pierzându-şi independenţa fiind împărţite între diferite state, însă ambele păs­trând puterea de autoconservare naţională, păstrând tradiţiile naţionale şi cultura, păstrând speranţa lor.

Apoi în diferite capitole vorbeşte despre diferite epoci ale Armeniei istorice, despre diferite emigrări, formări de colonii armeneşti, naşterea şi desvoltarea şi rolul coloniei armeneşti din România, insistând mai cu seamă asupra rolului comercial avut de elementul armenesc în această ţară, amintind la sfârşit că Armenii au dat României poeţi (Pruncul, Assachi), jurişti, pro­fesori şi oameni politici (din familiile Buiucliu, Missir, Goilav).

Această lucrare a apărut şi în limba franceză, — sub titlul

„Armeniens et Roumains ; Une parallele istorique”, în revista sec­ţiei istorice a Academiei Române (1913, Nr, 4).

Aceeaşi lucrare, în limba română, este anexată volumului pe care l-a publicat Academia Română în 1914 în amintirea lui Grigore Buiucliu (1840 — 1912) cu ocazia testamentului său prin care lăsa Academiei oproape un milion de lei.

„Breve Histoire de la petite Armenie”.

Acesta este titlul general al celor trei conferinţe pe care d. prof. N. Iorga le-a ţinut în Ianuarie 1929, la Sorbona având drept subiect Armenia Ciliciană.

Iorga analizează mai întâi în trei capitole: a) Armenia şi Francii în timpul Cruciadelor, b) Armenia franceză, c) Civilizaţia Armeno-Franceză. Apoi în şase capitole succesive redă istoria Armeniei Ciliciene, — a) înainte de regat, b) Regele, c) Sinteza Franco-Armeană, d) Succesiunea Regală, e) Intre Turci, Mongoli, şi Egipteni, f) încercările de unire catolică a dinastiei de Lusignan. Sfârşitul Regatului.

În acest volum d. Iorga după ce aminteşte că Bizanţul n’a avut rol în creearea Ciliciei, exprimă un nou punct de vedere istoric — legătura împărăţiei germane cu monarhii armeni în perioada creiârii Armeniei Ciliciene şi rolul activ al regilor armeni în Cruciade, când ca cei mai puternici factori, când ca întreprinzători direcţi, pentru că spune, „după o dată anumită, Armenia devine o ţară a Cruciadelor, — Armenia însăşi crează Cruciada, o influenţează, o conduce, o sintetizează”.

Această operă a d-lui Prof. Iorga a fost premiată cu premiul Bremond.

„Les Armeniens de Roumanie”.

Imediat după conferinţele ţinute la Sorbona în Ianuarie 1929, s’a organizat la Paris o recepţie în onoarea marelui istoric în sala Bibliotecii Boghos-Nubar, unde a ţinut o cuvântare despre Armenii din România, cuvântare care a fost tipărită mai târziu împreună cu cele patru conferinţe ţinute în Bucureşti.

În acest discurs d. Iorga aruncă o privire asupra formării coloniei armeneşti din România, asupra trecutului şi prezentului său, şi conchide: „trebue să adaug, pentru ca să termin, că Armenii din România cunosc greaua şi delicata artă de a uni două îndatoriri. — O datorie faţă de religia şi naţiunea lor pe care n’au uitat-o deloc, si o datorie faţa de aceea ţară în care ei şi strămoşii lor sau stabilit din timpuri foarte îndepărtate. Pentru noi ei ne sunt fraţi, fraţi nobili, fiind în acelaş timp copii aleşi ai vechii lor patrii. Deci, nu este o mai mare laudă ce sa se poată aduce unui popor mare şi nefericit, care, păstrând mtreaga sa comoară morală, este în neputinţă de a creea din nou şi de a ridica patria sa la o aşa înălţime la care rasa ar fi fost în stare”.

„Patru conferinţi despre Armenia”.

La întoarcerea sa din Paris d. prof. N. Iorga a ţinut patru conferinţe la Teatrul Naţional din Bucureşti, prima la 18 Februarie 1929, având ca subiect teritoriul Armeniei, a doua la 20 Februare 1929, despre rasa armeană, a treia la 25 Februarie despre literatura şi arta armeană, toate strânse mai târziu într’un volum. În prima conferinţă d. Prof. N. Iorga, după o introducere vorbeşte despre patria rasei armene şi a geografiei sale naturale… descriind munţii, lacurile, râurile, satele şi oraşele, clima şi pro­dusele, mai întâi vechea Armenie, „pentru care aşezarea sa în acest leagăn muntos, era şi de bun şi de râu augur. Apoi Armenia Ciliciană, de unde se putea avea cu uşurinţă relaţiuni cu apusul, şi în sfârşit celelalte „Armenii” cari au fost coloniile armeneşti, începând cu Crimeea şi ajungând până în Polonia, Moldova şi Transilvania şi unde poporul armean a fost nevoit să-şi caute noua sa patrie, când au venit zilele de groază, pentrucă „niciodată un popor nu a rezistat la atâtea nedreptăţi şi nu a suferit atâta cruzime, ca poporul armean”.

În a doua sa conferinţă vorbeşte despre rasa armeană, pornind dela punctul de vedere că rase neamestecate nu exista şi că şi Armenii au suferit influenţe la formarea rasei lor, cu toate că după acestea ei au putut păstra nealterată fizionomia lor racială. Actuala rasă armeană este socotită şi de d-sa, ca o continuare a Armenilor emigraţi din Trăda în Asia Mică, cari s’au amestecat cu elementele băştinaşe ale Armeniei. Noua rasă a moştenit civilizaţia technică a băştinaşilor, însă a păstrat tipul fizic si liniile sufleteşti ale Armenilor. Frumuseţea armeneasca ne vine dela Armenienii emigraţi din Tracia. Şi dela ei vin asemă­nările dintre Armeni şi Romani, pentrucă „noi Romanii, – zice d-l Iorga – suntem rude cu Armenii, din moment ce ambele popoare port un sânge trac şi au moştenit câteva însuşiri: apli caţie spre poesie, dragoste de muzică, etc”. „La început Armenii au fost agricultori, şi nu orăşeni cari să se îndeletnicească cu negoţul, industria şi meseriile, cum au fost în colonii. Armeanul este legat în mod natural de sat şi de pământ”, spune d-l Prof. Iorga.

Subiectul celei de a treia conferinţe, este istoria poporului armean. D. lorga spune că adesea popoarele sunt conduse de prejudecăţi, atunci când ele scriu istoria. Mai cu seamă atunci când îşi marchează începutul istoriei lor naţionale, cum făceau Românii până la 1880, socotind începutul istoriei lor dela Romulus şi Remus, cum fac acum Grecii, însuşindu-şi-l pe Temistocle, cum fac Bulgarii, cari nu erau de ajuns că începeau cu Isperic, dar au adăugat şi pe Bulgarii din stepă înaintea venirii Bulga­rilor, şi pe toţi „pre-Bulgarii” de oriunde…

„Trebue un alt procedeu pentru stabilirea unei istorii naţionale. Armenii trebue să-şi înceapă adăvărata lor istorie naţio­nală din sec. IV când ei au început să devie treptat o naţiune trecând mai întâi în anul 303 la creştinism, apoi la 412 creînd alfabet propriu şi în sfârşit la 502 o Biserică autocefală”.

Iorga continuă apoi subiectul, prezentând mai întâi pre-Armenia, apoi legăturile Armeniei cu Roma şi cu Părţii, raportul cu Bizanţul, influenţa arabă, oraşul Ani, Tătarii, Armenia Ciciliană şi conchide: „când a dispărut cel din urmă stat armenesc, Ar­menii ar fi rămas numai un nisip omenesc la îndemâna oricui, dacă nu ar fi fost această admirabilă solidaritate din întreaga lor aşezare, veche şi nouă, dacă nu ar fi avut acel lucru care poate înlocui şi statul : religia şi literatura pe care aceasta o inspira. Dar, atâta vreme când o naţiune păstrează un element moral, în jurul căruia se poate aduna, această naţiune trăeşte mai mult de cât alte naţiuni cu teritorii mult mai întinse, din care însă lipseşte acest element sufletesc capabil de a înlocui pe celelalte şi, la ceasul cuvenit, a le creea din nou”.

În a patra sa conferinţă d-sa declară literatura armeană ca foarte bogată şi originală. Găseşte că gândirea armeană a trecut prin toate şcolile literare însă socoteşte ca cea mai preţioasă poesia populară armeană, prezintă apoi epoca tradiţiei orale, secolul de aur, în sfârşit trubadurii (aşughii), făcând câteva caracterizări despre Constantin din Erzinga, Frik şi Haciadur din Keciaru, ajungând la literatura contemporană şi arătând câteva exemple din poeţii contemporani.

În partea doua a aceleiaşi conferinţe, trece în revistă artele armene, declarând arhitectura ca fala dinastiei Bacratizilor şi miniatura ca a calei Rubenienilor, constatând că gândirea ar­meană contemporană a moştenit dela predecesorii săi simţul cu­lorilor, veselia vieţii, cultul vitejiei şi a frumuseţilor naturii, — puncte care sunt cele mai atrăgătoare caracteristici ale artei ar­mene. Şi conchide:

,,Şi încheind, desigur că şi în sufletul oricăruia dintre ascultătorii cari nu aparţin naţiunii armeneşti s’a deşteptat aceeaşi dorinţă de care au fost însufleţite dela început aceste conferinţe: ca dreptatea care începe să se întindă asupra tuturor popoarelor şi asupra acelora care poate nu erau vrednice de dânsa, să se coboare însfârşit şi asupra poporului care o cere de două mii de ani”.

Arta şi cultura armeană

Afară de aceste volume, numeroase sunt articolele d-sale cari tratează despre poporul armean şi cultura sa, publicate în diferite ziare şi reviste. În toate acestea d-l Iorga se arată ca un prieten cald al poporului armean în manifestările lui spirituale şi părtaş la suferinţele lui. Nu este nici o exagerare când spunem că bunul renume al Armenilor se datoreşte în bună parte acestor articole, cari au creiat simpatia de care se bucură ei în ţara unde, dacă Armenii sunt iubiţi pentru munca ce au depus-o aci în cursul veacurilor, d. Iorga este acela care a scos în evidenţă valorile lor sufleteşti.