Interviu acordat pentru „Botoșăneanul”

Interviu și material realizat de Florentina Toniță pentru Botoșăneanul:

– Domnule Remus Tanasă, dintru început vă invit acasă, în Botoșanii vechi, cu strada Iorga, aproape de care ați copilărit. Cu parfumul teilor eminescieni, cu oamenii de demult care v-au influențat și chiar format.

R.T.: Fără vreo nevoie deosebită de a epata, aș dori să încep amintindu-l pe Nicolae Iorga, un istoric de calibru international, un erudit cu o deschidere enciclopedică și, totodată, un redutabil polemist; o viața de om presărată deopotrivă cu momente de grandoare și deșertăciune. De mic copil știam că a fost un om de vază al țării, o ilustră personalitate a urbei, ce nu putea fi decât un exemplu de seriozitate sapiențială pentru orice tânăr studios. Aceasta nu înseamnă că tarele lui Iorga sunt de trecut cu vederea, sfârșitul tragic, din păcate, trăgându-i-se și din cauza caracterului său bătăios.

 

– Ce alte locuri și chipuri din Botoșaniul natal mai purtați și astăzi lângă inimă?

R.T.: Aș dori să-l mai amintesc și pe Mihai Diaconu, primul și singurul meu antrenor de șah; datorită lui am făcut primii pași în șah și în competițiile sportive, și am deprins importanța efortului individual și a regulilor; tot datorită lui am să păstrez vie amintirea Palatului Copiilor unde mergeam la antrenamente, precum și cea a Parcului Eminescu, unde mergeam aproape în fiecare sfârșit de săptămâna pentru a pune în practică cele învățate înfruntând șahiștii „de parc”.

În rest țin la inimă cartierul unde băteam mingea și dulcele grai moldovenesc de Botoșani, atât de diferit, după cum aveam să descopăr ulterior, de dulcele grai moldovenesc de Iași sau de vorba din alte zone ale țării.

 

– Să mai poposim o vreme prin târgul Botoșanilor. Care se află astăzi într-o poziție ingrată. Pe de o parte purtătorul unui blazon cultural, orașul Domnițelor, orașul geniilor. Pe de altă parte, târgul încremenit în propria-i glorie, orașul în care parcă nu se mai întâmplă nimic, chiar într-o vizibilă degradare inclusiv culturală. Cum privește orașul actual un istoric – care mai este și legat afectiv, emoțional – cu rădăcini în acest pământ moldav?

R.T.: Cunoscutul Ernest Renan spunea undeva că „doliile fac mai mult decât triumfurile, căci ele impun datorii și determină efortul colectiv”. Locuitorii Botoșanilor par să trăiască doar cu regretul că orașul a pierdut rolul (mai) însemnat pe care l-a avut în trecut, fără a schița și vreo dorință expresă de mai bine, scoțând perspectiva viitorului din tabloul prezentului și hrănindu-se cu un imobilism exasperant (situație regăsită în mai toate cele opt județe ale Moldovei). Trândăvia nostalgică nu ne incită să confruntăm neajunsurile comunității din care facem parte, însă ne îmbie să ne resemnăm părtaș și să coexistăm cu lipsurile prezentului; adesea, chiar ne convinge să ne delectăm cu aparenta noastră neputință. Gloria care obsedează implică o memorie selectivă și se asemănă mai mult cu amnezia decât cu dispoziția antreprenoare. Privațiunile zilei de azi ar trebui să hrănească năzuința schimbării, dacă nu în vederea zilei de mâine, atunci pentru poimâine sau răspoimâine. Decât să deplângem trecutul, mai bine să regretăm că nu ne-am străduit destul pentru a lăsa o societate mai bună generațiilor viitoare.

 

– Ați urmat Facultatea de Istorie. A fost istoria prima/singura opțiune?  

R.T.: Am absolvit Facultatea de Istorie la Iași, alternativa fiind cea de Istorie de la Suceava. Am terminat Colegiul „Mihai Eminescu” din Botoșani, profil socio-uman, astfel că istoria a fost o opțiune aproape firească pentru mine.

 

– Aduc aproape cuvintele lui Elie Faure: „Fiecare om, fiecare act, fiecare operă este un muzician sau un instrument într-o orchestră… Istoricul este dirijorul acestei simfonii”! Mai departe, același Elie Faure spune că simpla descriere a gesturilor şi a oamenilor nu prezintă niciun interes, niciun folos, „nici măcar un sens”, dacă istoricul nu scoate la iveală raporturile lor profunde: „să arătăm legăturile dintre ele şi mai ales să le restituim caracterul dinamic, această gestaţie continuă a forţelor ce se nasc, pe care o provoacă jocul neîntrerupt al forţelor trecutului asupra celor ale prezentului”. Pare destul de complex rolul unui istoric. Vă regăsiți în acest rol? Percepeți în alt fel misiunea pe care o aveți în această profesie?

R.T.: Într-o foarte cunoscută lucrare de-a sa, Fernand Braudel afirmă că istoria nu trebuie împinsă să cerceteze doar grădinile împrejmuite cu ziduri și nici să neglijeze datele oferite de științele despre om; cu alte cuvinte, istoria trebuie să țină cont și de achizițiile din alte domenii, pentru că, în fond, istoricul este chemat să scruteze, să ordoneze și să reliefeze idei, fapte și oameni din trecut, fără a interveni „prezenteist” sau prin omisiune asupra lor. Istoricul ar trebui să fie capabil să încropească o cercetare despre trecut fără a-l deforma prin ochii prezentului și fără a-l priva voit de informații relevante. Mai important însă, istoricul ar trebuie să rămână atent la adecvarea intrumentarului și metodologiei, și, totodată, să se lipsească de răstălmăcirea ideologică ori de conveniența politică. Nu putem uita interdisciplinaritatea cercetării istorice și nici filosofia istoriei, fără de care istoria riscă să devină copărtașă la becisniciile zilei. Ținând cont de toate acestea, da, rolul istoricului este unul complex atunci când profesia este luată în serios. Un istoric trebuie să-și facă bine temele cu privire la rostul său, căci îi va fi dat des să audă reproșuri cum că „istoria este scrisă de învingători, deci istoricul nu este nimic altceva decât o unealtă a puterii” sau că „s-a cam scris totul, deci nu prea ar mai fi nevoie de istorici”, ori că „există Wikipedia și motoarele de căutare ale internetului, deci istoricii ar cam trebuie să-și schimbe meseria”.

 

– După Facultatea de Istorie la Iași ați continuat studiile la Universitatea de Studii din Perugia, Facultatea de Științe Politice (licență și master). Ce a adăugat această facultate profesiei dvs. de istoric?

R.T.: În primul rând a adăugat o experiența culturală inedită prin interacțiunea cu oameni, mentalități, maniere și instituții diferite, o experiență ce a facilitat cunoașterea de sine prin recunoașterea celuilalt. Apoi, din punct de vedere intelectual, contactul cu materii, profesori și metode diferite m-a ajutat să-mi îmbogățesc cunoștințele, să-mi limpezesc ideile și să-mi lărgesc orizontul intelectiv. Nu vorbesc doar despre partea ce a privit strict educația instituționalizată, ci și despre achiziții legate de conștientizarea ținutei mele de om. Pornind din acest punct, adică de la propria persoană, am început să-mi definesc concepția despre drama omului în timp și spațiu, am început să descifrez caracterul imperceptibil și indispensabil a ceea ce istoricul francez Pierre Nora a denumit „egoistorie”, adică ignorarea obsesiei pentru imperativul categoric al obiectivității și îmbrățișarea pariului onestității, al cumsecădeniei intelectuale.

 

– Domnule Tanasă, rețelele de socializare au eliminat multe granițe, informația însă nu mai suportă aproape nicio garanție în ceea ce privește calitatea și, mai ales, veridicitatea. Iar istoria nu a scăpat nici ea acestei invazii de „părelologi”, cum îi numeați într-o emisiune al cărei invitat erați. Asistăm astăzi la o deprofesionalizare a istoricului? Sau – mai grav – la o degradare a acestui domeniu?

R.T.: Se consideră că accesul neîngrădit la internet este de ajuns pentru a-ți însuși instrumentarul de analiză și metodologia istoricului. Fără a parcurge anumite etape, fără a fi familiarizat cu istoriografia și cu filosofia istoriei, este cam improbabil să poți emite scrieri sau opinii istorice verosimile. În cel mai bun caz poți fi un orator sau un eseist remarcabil, însă nu un istoric. Perspectiva comunicării rapide și a informației la o aruncătură de băț distanță a instaurat o confuzie cu privire la cine și ce este un istoric, pe de o parte având de a face cu demonizarea profesiei de istoric pentru complicitățile din trecut, pe de alta considerându-se eronat că a împleti frumos două-trei date istorice este de ajuns pentru a trece drept istoric.

Discursul istoric matur, fără exagerări pășuniste sau deconstructiviste, este ca un exercițiu de echilibristică, un instrument disciplinant și propedeutic pentru individ și pentru societate. Doar că în zilele noastre puține mai sunt inimile deschise pentru o știință care are un rost pedagogic (magistra vitae). Astăzi inimile sunt mai degrabă deschise declamațiilor care flatează și care promit „mai bine”. Inimica bonorum optimum (mai binele alterează binele) obligă totuși istoricul să aibă o anumită rezervă când vine vorba de a jertfi „binele” cunoscut pe altarul goanei înainte de dragul pintenilor, când vine vorba de a alerga cu limba scoasă pentru un „mai bine” necunoscut sau de-a dreptul utopic. De asemenea, în epoca vitezei, prudența pare bătrânească, iar istoricul, cu ale sale obiceiuri meticuloase, nu poate apărea în ochii publici decât ca un „bădie” neadaptat. În schimb, au căutare cei care promit soluții hic et nunc, în vederea unui viitor luminos, epurat de trecutul prea adesea condamnat în mod unilateral.

Degradarea domeniului are de obicei loc atunci când voința de putere dorește să se înstăpânească peste memorie pentru a-și justifica operatul sau atunci când opiul intelectualilor, ideologia, ajunge să impună direcțiile și paradigmele cercetării. În schimb, istoricul ca individ este susceptibil de a se deprofesionaliza atunci când la mijloc este vorba despre bani, status sau faimă.

„A te îndeletnici cu istoria, scria Hermann Hesse, înseamnă a te lăsa în seama haosului și a-ți păstra totuși credința în ordine și sens”. Or, în zilele noastre ordinea și sensul sunt confuz de greoaie pentru a i se cere istoricului de profesie să scoată prea des capul din arhive și din biblioteci.

 

– Russell Amos Kirk (1918-1994) este un nume prea puțin cunoscut în România, dar care a avut asupra dvs. un impact uriaș, și nu cred că exagerăm spunând astfel, de vreme ce ați înființat în România Centrul Russell Kirk. Dacă doriți să ni-l prezentați pe Russell Kirk…

R.T.: Gânditorul nord-american s-a făcut remarcat prin capacitatea sa măiastră de a îmbina literatura și istoria politică, povestirile cu fantome și istoria intelectuală, viața sa privată cu pozițiile sale publice, astfel că nu ar trebui să ne mire de ce încă din timpul vieții a fost botezat „înțeleptul din Mecosta”. Russell Kirk s-a născut, s-a retras și a trăit cea mai mare parte a vieții la Mecosta, o mică localitate din statul nord-american Michigan. Acolo a scris cele mai multe dintre cărți și articole, acolo se află „Centrul Russell Kirk pentru Reînnoire Culturală” („Russell Kirk Center for Cultural Renewal”).

Russell Kirk este important pentru opinia publică din SUA deoarece s-a făcut reprezentatul cel mai de vază al conservatorismului nord-american și al tradiției intelectuale pe care se sprijină acest curent de gândire, o tradiție cu personalități de anvergură din întreaga sferă euro-atlantică. De altfel, cartea sa care l-a propulsat în rândul scriitorilor stimați (The Conservative Mind: From Burke to Santayana), descrie probitatea ideatică a unor importante personaje istorice din politică și literatură precum Edmund Burke, John Adams, Alexis de Tocqueville, Benjamin Disraeli, John Henry Newmann, Irving Babbitt sau Thomas Stearns Eliot.

Conceptul cel mai cunoscut pe care l-a promovat toată viața sa, care, de altfel, diferențiază conservatorismul lui Kirk de alte direcții conservatoare din sânul acestei școli de gândire, a fost cel de „imaginație morală”. Pentru că existența omului implică ceva mai mult decât acumulări materiale și voință de putere, să căutăm înțelepeciunea omenirii, care este cu mult mai vastă și mai trainică decât cea a unui singur individ; totodată, să fim conștienți că viața aduce cu sine atât bucurii, cât și tragedii și că beatitudinea nu pândește după colț, de aceea să fim circumspecți când cineva promite raiul pe pământ; nu în ultimul rând, pentru că omul este o ființă de relație mărginită, să iscodim după experiența înaintașilor care a fost validată de trecerea timpului. Asta face din conservatorism, în cuvintele lui Kirk, „un mod de a privi condiția umană” sau, așa cum îmi place mie să-l definesc, o predispoziție.

 

– … și să ne spuneți dacă, de când ați purces la acest demers legat de gânditorul american, ați simțit că românii sunt interesați de conservatorism, de tradiția intelectuală conservatoare, de imaginația morală.

R.T.:Percepția conservatorismului în România se poziționează undeva între lipsa de cultură politică și lipsa de interes. Cei mai mulți nu au curiozitatea de a descoperi cu adevărat o școală de gândire ce a modelat societatea euro-americană modernă, fie pentru că sunt de părere că ideile nu (mai) au consecințe, fie pentru că preferă etichetele facile. Conservatorismul este cel mai adesea plasat de partea „greșită” a istoriei, fiind asociat până la suprapunere cu arghirofilia, anacronismul, iraționalismul, machiavelismul sau, în ultima vreme, cu paseismul selectiv (etnocentrism).

„Ordinea, dreptatea și libertatea sunt plante de grădină, spunea Kirk, [iar] condiția naturală a omenirii este cea a junglei”. Pe scurt, conservatorismul este despre limite, loc și libertate.

 

– Sunteți un istoric atașat de valorile culturale, de filosofie, de credință. Cum percepeți societatea de astăzi, cum se raportează un istoric la cotidian, la prezent, cu toate provocările sale?

R.T.: Un istoric este un herald al trecutului extras din cercetarea faptelor înaintașilor direcți și mai puțin direcți, astfel că prin însăși condiția sa, este dator să se deschidă spre comunitate. Ținând cont de aceasta, istoricul nu ar trebui să recurgă la plăsmuirea memoriei și nici să treacă cu vederea ideile sau evenimentele contemporane pe care le consideră reprobabile, ori de-a dreptul false. În vremurile de azi, când norma, metoda și durata par a nu mai conta pentru cei mai mulți, când rapiditatea informației pare să aibă mai multă greutate decât veridicitatea ei, când superficialitate internautică are priză mai mare decât rigurozitatea științifică, istoricul este chemat să-și prezinte rezultatele cercetărilor sale nu doar în revistele de specialitate, ci și cu ajutorul mijloacelor moderne de informare, folosindu-se de precauția sistemică și de reflecția adâncită, însă evitând graba, lipsa de claritate sau pedanteria.

 

– Este un termen în această poveste care vă cuprinde, un termen care pare a fi foarte necesar vremurilor în care trăim: istoria intelectuală. Credeți că mai avem astăzi resurse pentru ca istoria intelectuală să producă efecte? 

R.T.: Istoria reprezintă mai mult decât un muzeu cu exponate prăfuite (artefacte sau evenimente din trecut) și fără de folos în societatea actuală. Istoria implică motivații de ordin intim, care, odată relevate, pot îmbunătăți aderența noastra la realitate și la prezent, în folosul nostru și al generațiilor care vor veni.

Istoria intelectuală se ocupă cu investigarea ideilor și felului în care acestea s-au articulat din trecut și până în zilele noastre. Ideile poartă după sine concepții, iar faptele istorice se deslușesc în virtutea acestor concepții după cum sesiza Raymond Aron când afirma că „teoria precedează istoria” sau Richard Weaver când susținea că „ideile au consecințe”. De exemplu, dacă dorim să înțelegem conservatorismul modern, ar trebui să analizăm criticile aduse Revoluției din Franța de la 1789; pentru aceasta ar trebui să corelăm desfășurarea cu ideile revoluționarilor francezi, astfel că ar trebui să mai coborâm cu un secol sau două mai jos în cronologia evenimentelor, ținând cont că nu a fost vorba doar despre concepte de ordin politic, ci și de ordin spiritual, economic sau social. O paletă largă și greu de încadrat fără exercițiu, metodă și pasiune.

Resursele există, generațiile actuale nu sunt nici mai dotate și nici mai puțin dotate decât cele dinainte, însă mediul preferat de informare (internetul) pare a nu fi prielnic elaborărilor intelectuale care cer efort și timp pentru a fi deslușite. Mediul pare a premia spontaneitatea în detrimentul reflexivității, informația fracturată în detrimentul cursivității, interacțiunea în detrimentul introspecției. Din acest motiv consider că îndemnul oamenilor de cultură ar trebui să fie pentru întoarcerea la lecturile compacte în format tipărit sau electronic, adică să se pună accentul pe cititul de cărți, în special al celor „clasice”, care și-au dovedit trăinicia și veridicitatea în timp.

 

– „Nu cred că Rusia sovietică doreşte război. Ceea ce vrea ea sunt roadele războiului”, spunea Winston Churchill, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial. Un punct de vedere politic din urmă cu opt decenii. Cum se raportează la război – în zilele noastre – un istoric? Are el capacitatea de a se detașa, de a lua distanță față de evenimentele istorice pe care le trăiește și să se situeze pe o poziție neutră?

R.T.: Războiul constituie unul dintre cele mai intense și tragice episoade pe care o persoană poate să le trăiască deopotrivă alături și împotriva semenilor săi. Războiul constituie un atentat la adresa vieții, libertății și demnității umane, astfel că nu văd cum un istoric ar putea să nu condamne războiul în general și pe cei care provoacă direct sau indirect războaie în special. Istoricul, asemenea oricărui alt contemporan, nu trăiește într-un turn de fildeș, nu duce un trai de pustnic. Așadar, detașarea îi este imposibilă când vine vorba despre prezent și despre dilemele morale colective care implică noțiunea de „bine” și cea de „rău”. Cât despre meseria sa, istoricul trebuie să caute a expune adevărul din faptele cercetate, cu limitele și cu riscurile pe care le implică un asemenea demers și pregătit să accepte că ar putea da greș. Lecțiile trecutului ar trebui să-i fie mai accesibile decât altora, iar din acest motiv, oricând este posibil sau necesar, fără a cădea în profetism și fără a se complace apatic, istoricul trebuie să prezinte analogii, comparații, serialități între ceea ce se întâmplă în prezent și faptele de odinioară. „A mărturisi, când ești depozitarul unei experiențe ce atinge fibra etică a societății, spunea istoricul Alexandru Zub, nu e un capriciu de veleitar, ci o datorie”.

 

– Ce considerați că a pierdut omenirea în ultima jumătate de secol? Ce a câștigat?

R.T.: Aș începe menționând că nu se poate vorbi despre câștiguri și pierderi la nivelul întregii omeniri, căci avem o falie între cei atinși de progresul tehnologic și ceilalți, în primul rând între civilizația euro-americană (alături de Australia și Noua Zeelandă), Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și restul lumii. În ceea ce privește civilizația euro-americană din care și noi românii facem parte, putem constata o îmbunătățire considerabilă a confortului, medicinei, mobilității și dinamicii sociale, fără a nu uita de lărgirea accesului la informare și cunoaștere. Pe de altă parte, toate aceste artefacte sau deprinderi ale modernității ne-au îndepărtat de propria noastră natură umană, precum și de natura înconjurătoare. Acest „mai bine” nu se traduce neapărat prin „mai buni” sau „mai virtuoși”, iar aceasta se întâmplă pentru că am ales să uităm de zbuciumul generațiilor dinainte, de problemele legate de siguranța vieții, de orânduirile politice samavolnice, de mediul înconjurător neiertător, de hrana neîndestulătoare, de ritmul vieții și de cel al naturii. Cu alte cuvinte, ne-am pierdut busola memoriei, iar aceasta înseamnă ofilirea spiritului. Școala și, cu atât mai puțin, internetul, nu mai apelează la memorie decât insular și fragmentar, astfel că riscăm ca memoria să fie denaturată sau confiscată. De către cine? De către demagogi sau creatorii de sloganuri (inclusiv comerciale), care ar vrea să desprindă memoria de istorie, de durată și de vecinătate.

Memoria este despre eroi, ai noștri și ai lor, despre binele comun de azi și de ieri, despre simboluri și cultură; mai este și despre victime, ale noastre, ale lor, ale tuturor. Memoria trebuie cultivată și plivită, să avem ce povesti, dar și să știm de ce ar trebui să ne rușinăm. Lagăr, gulag, Auschwitz, Siberia sau „experimentul Pitești” nu pot fi uitate, nu trebuie uitate.

Memoria nu lasă în urmă nici o victimă, nu selectează țapi ispășitori în funcție de etnie, religie, sex, clasă sau profesie, nu relativizează viața, nu negociază demnitatea umană, nu dictează pacea, nu se face cocardă tricoloră pentru aventurieri și nici nu se aruncă la gunoi dărâmând statui.

Memoria este despre persoană la plural, despre ce am vrea să lăsăm amintire generațiilor următoare, este despre libertate și despre responsabilitate, aer respirabil pentru cei de azi și pentru cei de mâine.

 

– Dacă ați avea de ales, în care anume timp al istoriei v-ați dori să trăiți?

R.T.: Prefer să trăiesc în prezent, nicicând România sau statele românești pre-moderne nu au avut parte de o condiție mai favorabilă. Obișnuințele mele, așteptările mele, chiar și limba română pe care o vorbesc, sunt prea diferite față de oricare altă epocă a istoriei noastre, astfel că nu știu dacă o întoarcere în timp nu m-ar face un paria sau un ciudat. Se prea poate să mă adaptez și să-mi găsesc calea în vreo epocă trecută, însă prefer să nu risc, prefer „binișorul” cunoscut unui „bine” sau unui „mai bine” nedefinit sau incomplet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.