Între 3 și 5 noiembrie a.c., a avut la București conferința internațională „Conservatism – The Right Alternative. Towards Security, Prosperity and Peace of European Nations”, organizată de European Conservatives and Reformists (grup din Parlamentul UEuropean). Cu această ocazie, am prezentat o comunicare în limba engleză intitulată „The Case for coherence: Conservatism between consensus and confusion”. 

În continuare redau câteva fragmente:

In the past years I’ve took my stand against the malversations of our time, especially regarding the marketplace of ideas. I think most of us agree that ideas have consequences and false ideas are less troubling than treacherous ones. While the former are easier to repel with stiff foresight and page after page of classic readings, the latter appeal to our worst side, to the diabolic imagination „which delights in the perverse and subhuman”, as Russell Kirk would describe it. (mai mult…)

*fragment din „Dezvoltarea rapidă” – Scrisoarea apostolică a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea către responsabilii din comunicațiile sociale (24 ianuarie 2005), capitolul III – Schimbare de mentalitate și reînnoire pastorală.

În mijloacele de comunicare Biserica află un sprijin prețios pentru răspândirea evangheliei și a valorilor religioase, pentru promovarea dialogului și a cooperării ecumenice și interreligioase, precum și pentru a apăra acele principii solide care sunt indispensabile pentru zidirea unei societăți care să respecte demnitatea persoanei umane și să fie atentă la binele comun. Ea le utilizează bucuroasă pentru a furniza informații despre ea însăși și pentru a lărgi granițele evanghelizării, catehezei și formării, și consideră utilizarea lor ca un răspuns la porunca Domnului: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).

Această misiune, desigur, nu este ușoară în această epocă a noastră, în care se răspândește convingerea că timpul certitudinilor a trecut în mod iremediabil: pentru mulți, omul ar trebui să învețe să trăiască într-un orizont al lipsei totale a sensului, al temporarului și al efemerului. În acest context, mijloacele de comunicare pot fi utilizate „atât pentru a proclama evanghelia, cât și pentru a o îndepărta de inima omului”. (mai mult…)

Întrebarea de la care ar fi indicat să pornescă discuția legată de avort ar trebui să fie dacă întreruperea de sarcină este sau nu morală. Sunt conștient că, în general, cu privire la moralitate vor exista întotdeauna mai multe tabere, însă, discuția despre conceptele morale ar constitui o punte de dialog mai sigură decât învrăjbirea prăpăstioasă despre ce ar trebui și ce nu ar trebui interzis. Mai mult, întrebarea adecvată ne-ar scuti să despicăm firului sofistic în patru prin escamotări despre cine a fost primul, găina sau oul?

Să amintim că preocupările legate de moralitate nu sunt caracteristice altor ființe în afară de om. Animalele nu-și pun problema moralității, instinctul le este de ajuns. De-a lungul vieții, doar ființa umană este precedată și însoțită de dileme raționale despre ceea ce este cuviincios, despre comportamentul potrivit sau despre maniera corespunzătoare.

În privința oportunității avortului, părinții de comun acord sau doar mama ar putea considera că da. Dacă decizia este pentru avort, „oportunitatea” se traduce prin confortul, cheful ori frica mamei sau a ambilor părinți. De ce? Pentru că decizia este luată fără a ține cont de valoarea intrinsecă a subiectului sarcinii, copilul nenăscut. Dacă se face avortul, atunci copilul nenăscut nu are nici o valoare, dacă mama alege să dea viață, atunci are. Însă avem de a face cu o contradicție, valoarea nenăscutului fiind considerată relativă, în funcție de decizia mamei/părinților. Problema se pune cu siguranță diferit în cazul nou-născutului, pentru că ar fi vorba despre pruncucidere. Curmarea vieții unei ființe umane este considerată crimă și fapta este incriminată de comunitate. De ce în cazul nou-născutului opinia asupra dreptului la viață apariține societății, iar în cazul copilului nenăscut mamei/părinților? Cu ce diferă dreptul la viață al unei ființe umane înainte sau după ce se desprinde din corpul mamei, înainte sau după naștere? (mai mult…)

Articol publicat pe BookHub (7 iulie 2022).

În cadrul studiilor despre Orientul Mijlociu, începând cu primii ani ai mileniului al III-lea, istoria Imperiului Otoman se bucură de cea mai multă atenție, astfel că în momentul de față, istoria otomană constituie cea mai importantă preocupare științifică din cadrul acestui domeniu de cercetare. Merită pomenit că aceasta se datorează și muncii depuse de istoricul turc născut pe meleaguri românești și naturalizat în Statele Unite ale Americii, Kemal Haşim Karpat (1923-2019), unde a predat și a desfășurat o importantă activitate de cercetare.

Într-un asemenea context a apărut și lucrarea istoricului nord-american Douglas Arthur Howard (n. 1958), tradusă și publicată recent editura Polirom în cadrul colecției Historia. Profesor de istorie la Universitatea Calvin din Grand Rapids (Michigan, S.U.A.), cu un doctorat în studii uralice și altaice și specializat ulterior în istoria Turciei și a Imperiului Otoman, autorul a semnat numeroase articole pentru revistele de specialitate și a deținut funcția de redactor al „The Turkish Studies Association Bulletin” (actulamente „Journal of Ottoman and Turkish Studies Association”), publicând în 2001 lucrarea The History of Turkey, ajunsă în 2016 la a doua ediție. Astfel, în 2017, apare la Cambridge University Press A History of the Ottoman Empire, lucrarea publicată de curând în limba română de editura Polirom.

Cea mai importantă contribuție a lucrării lui Howard este prezentarea cronologică a evenimentelor, care începe cu nașterea unui mic emirat la granițele Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), pe care treptat l-a scos de pe harta lumii, pentru ca în secolul XV și XVI să se transforme într-o mare putere mondială, iar în secolele următoare până la disoluție, să se confrunte cu marile puteri ale zonei și cu provocările aduse de modernitate. (mai mult…)

Articol publicat pe Adevărul (22 iunie 2022)

Sâmbătă, 18 iunie a.c., Dumbrăveniul a fost gazda unui eveniment cultural-artistic organizat de filiala locală a Uniunii Armenilor din România prin implicarea domnului Ioan Călinescu.

Atestat ca localitate încă din 1332 sub denumirea de Ebesfalva (Ibaşfalău în limba română), din 1733, datorită prezenţei benefice a armenilor, satul devine târg iar denumirea este schimbată, între 1733 şi 1918 purtând denumirea de Elisabethopolis/Elisabetopol/Erzsébetváros/Eppeschdorf/Elisabethstadt. Ulterior, numele oraşului a fost schimbat în Dumbrăveni. Urmele prezenţei armeneşti în oraş sunt arhiprezente, tocmai din acest motiv puţinii armeni rămaşi şi astăzi pe aceste meleaguri organizează an de an o serie de evenimente culturale, artistice sau culinare. Astfel, la sfârşitul săptămânii trecute, la iniţiativa Fundaţiei Armene Dumbrăveni şi a Institutului de Armonologie din Cluj, avut loc un eveniment compus din trei părţi: expoziţia „Arta vestimentară armeană – Ceremonie şi Tradiţie”; un simpozion istoric (dr. Oana Habor, pr. Tibor Babota, dr. Tudor Sălăgean, dr. Remus Tanasă) şi un concert la duduk susţinut de solistul Radu-Cosmin Băleanu, împreună cu grup de muzicieni din cadrul Filarmonicii de Stat din Timişoara („dudukul” este un instrument tradiţional armenesc). Evenimentul a fost deschis de Excelenţa Sa Sergey Minasyan, ambasadorul Armeniei în România. (mai mult…)

Ziarul Botoșăneanul, la inițiativa doamnei Florentina Toniță, a realizat o anchetă despre personalitatea și moștenirea lui Mihai Eminescu. Cu această ocazie am răspuns la patru întrebări. Vă invit să citiți interviul în rândurile de mai jos.

𝟭. Poet, prozator, gazetar. Unde l-ați așeza astăzi pe Eminescu, ce anume din opera lui vi se pare că ar zdruncina mai puternic societatea actuală?

R.T.: Polivalența lui Eminescu mă face să mă gândesc la poetul, criticul literar, eseistul, angajatul în bancă și laureatul Nobel Thomas Stearns Eliot. Dacă Eminescu ar fi fost poet de limba engleză, soarta literară i-ar fi surâs mai mult. Cred că mai toate punctele pe „i” ale lui Eminescu ar zdruncina sau cel puțin ar tampona societatea actuală, de la odele dedicate iubirii până la gazetăria politică. Romantismul său s-a manifestat atât literar cât și gazetăresc, patetismul său inflamându-se în poezie și în textele de opinie politică sau socială.

Ca istoric, îmi dau seama că paseismul, memoria selectivă și antisemitismul sunt năluci la fel de maligne în vremea lui Eminescu ca și în zilele noastre, mai ales că muza Clio le-a readus periodic la suprafață din zorii epocii moderne și până astăzi. (mai mult…)

Sâmbătă, 18 iunie 2022, la invitația Uniunii Armenilor din România, mă voi afla la Dumbrăveni (Sibiu) pentru a lua parte la un eveniment cultural de promovare a moștenirii armenilor din România. Evenimentul va fi alcătuit din trei părți, după cum urmează:

I. Vernisaj expoziție „Arta vestimentară armeană – Ceremonie și Tradiție”;

II. – Simpozion:

1. Preot Tibor Babota – Avedik Lukacsi. Inima ce bate peste vremi;

2. Prof. univ. dr. Tudor Sălăgean  – Considerații asupra patriomoniului armean din Transilvania;

3. Acs. dr. Remus Tanasă – „Chestiunea armeană”, context internațional și consecințe;

III. Concert DUDUK – Solist Gabriel Rafael Băleanu, în compania unui grup de muzicieni de la Filarmonica de stat „Banatul” Timișoara.

BookHub – Revista Evenimentelor Livrești și Culturale (ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783), la inițiativa lui Bogdan Caranfilof, a realizat o anchetă despre istoricul Nicolae Iorga. Cu această ocazie, am răspuns la trei întrebări. Vă invit să citiți interviul în rândurile de mai jos.

1. Ce relevanță credeți că are opera lui Nicolae Iorga în zilele noastre?

R.T.: Pentru a răspunde unei asemenea întrebări ar fi nevoie de foarte multe pagini, la umplerea cărora să contribuie specialiști din mai multe domenii, nu doar istorici „puri”, ci și literați, filosofi sau politologi. Spun aceasta pentru că vastitatea scrierilor lui Iorga este greu de cuprins fără comprehensiune interdisciplinară, darămite de integrat obiectiv în circuitul istoric internațional din timpul vieții savantului român. (mai mult…)

„O imagine face cât o mie de cuvinte”, iar înţelesurile unei imagini-simbol sunt multiple, fiindcă „suntem simboluri care sălăşluim în simboluri” [1]. De aceea, un stat, o instituţie, o persoană sunt caracterizate, poate, cel mai bine, prin stema sau blazonul lor.

Stema Sfântului Scaun

Stema Sfântului Scaun şi a Cetăţii Vaticanului, constând din cele două chei încrucişate unite printr-un şnur pe scut roşu şi tiara, este atestată din secolul XIV. Stema Cetăţii Vaticanului, ca stat suveran, a fost stabilită prin Tratatul din Lateran, din 1929, ale cărui articole au fost înglobate în 1947 în Constituţia Italiei.

Heraldica ecleziastică s-a dezvoltat odată cu heraldica generală, începând din secolul XII. Primele sigilii aveau forma „vesica piscis” [2] (sau de „mandorlă” [3]). În forma actuală, cu cele cinci elemente de astăzi (scut-chei-şnur-tiară-lambrechine) apare abia după două-trei secole. (mai mult…)

În cadrul interviului acordat publicației Botoșăneanul, am fost întrebat dacă în zilele noastre asistăm la deprofesionalizarea istoricului sau la degradarea cercetării istorice, răspunsul meu fiind următorul:

Perspectiva comunicării rapide și a informației la o aruncătură de băț distanță a instaurat o confuzie cu privire la cine și ce este un istoric, pe de o parte având de a face cu demonizarea profesiei de istoric pentru complicitățile din trecut, pe de alta considerându-se eronat că a împleti frumos două-trei date istorice este de ajuns pentru a trece drept istoric.

Discursul istoric matur, fără exagerări pășuniste sau deconstructiviste, este ca un exercițiu de echilibristică, un instrument disciplinant și propedeutic pentru individ și pentru societate. (mai mult…)