Muzica lui George Enescu face parte din patrimoniul imaterial al umanității. El a compus, a cântat la vioară sau la pian, a dirijat și a răspândit dragostea prin și pentru muzică deschizându-și inima oamenirii întregi. Publicul său nu a fost doar cel din Paris, Viena, Iași, București sau Dorohoi, ci a fost și este alcătuit din toți cei care au șansa să-i asculte muzica. Și-a început periplul descoperindu-și talentul pe meleagurile moldave, însă și l-a meșteșugit și l-a consacrat în Occidentul european, adică acolo unde condițiile erau mult mai prielnice pentru arta muzicală. Tot Occidentul a fost șansa lui pentru a căpăta anvergură mondială și pentru a promova România în lume.

Însă, Enescu nu și-a uitat sau ascuns vreodată rădăcinile sale de român, de moldovean din nordul țării, de la Liveni, Cracalia și Mihăileni. După cum mărturisea, „n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. (mai mult…)

Am impresia adesea că hotarele lumii memoriei noastre ating, cu zonele lor cele mai misterioase și îndepărtate, acolo unde instinctele își au poate izvoarele, acolo unde toate tind a se confunda, limitele altor lumi, ale altor memorii, prin care pătrund în noi stranii și neașteptate ființe, niciodată întâlnite în realitate, idei sau sentimente stabilite în firea noastră chiar dintr-un început, ca și anumite obligațiuni pe care le acceptăm fără împotrivire, ca îndeplinirea unor (mai mult…)

Întotdeauna mi-au displăcut oportuniștii, mai ales cei care fac surf pe idei doar pentru a le terfeli. Vegetație spontană pe naiba, buruieni!

Cei care compromit ideea de națiune sunt mai stăruitori căci atât dreapta cât și stânga marșează cu națiunea de peste două secole. Apropo, pășuniștii și ceilalți naționaliști narodnici știu că ideea de națiune este una eminamente modernă, lansată pe scena lumii de înaintașii stângiștilor contemporani, adică de iacobini? Hayek a scris destul de elocvent despre asta.

Și cei care întinează liberalismul sunt stăruitori, măcar de vreo sută de ani încoace mai orice devălmaș caută să călărească intimitatea și căminul în numele liberalismului. Apropo, tefeliștii știu că în străfundul „vino-ncoaului” libertar pe care îl afișează stă o mare doză de colectivism? Recenta traducere a lui I. Berlin despre romantism ar cam trebui să-i pună pe gânduri.

(mai mult…)

În 2023 a început o colaborare fructuoasă între Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași și grupul de firme Elsaco. S-au pus bazele unui proiect public-privat intitulat „De la istoria universală la istoria locală: Conferințele Institutului «A.D. Xenopol» la Botoșani”.

Prin bunăvoința domnului Valeriu Iftime, președintele Grupului Elsaco, seria de conferința va continua și în 2024 (mai mult…)

Să nu hoinărim pe cărările înfundate de literatura-maculatură. Citiți, iar dacă citiți puțin, măcar citiți bine!

1. Thomas E. Ricks, Churchill și Orwell. Lupta pentru libertate, Humanitas, 2023, 336 p.

2. Neil Postman, Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei, Contramundum, 2023, 240.

3. Vigen Guroian, Inima curată a poveștilor. Poveștile clasice și imaginația morală a copiilor, Frontiera, 2023, 176 p.

4. David Berlinski, Diavolul și amăgirile sale. Ateismul și pretențiile sale științifice, Ratio & Revelatio, 2023, 180 p.

5. Jacques Maritain, Legea naturală sau legea nescrisă, Editura Universul Juridic, 2023, 216 p.

 

Thomas Steven Molnar (1921-2010), a fost un gânditor catolic de origine maghiară.  A locuit cea mai mare parte a vieții în SUA, obținând titlul de doctor în filosofie la Universitatea Columbia în 1949. Pentru aproape 11 ani, între 1927 și 1938 a locuit în România, la Oradea. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost închis de naziști la Buchenwald și Dachau.

A făcut parte din cercurile conservatoare nord-americane din jurul lui Russell Kirk. Printre alții, a corespondat și cu Mircea Eliade. Mai multe informații despre Molnar aici: Modern Age, Summer 2013.

Lucrarea de față reprezintă prima traducere în limba română a lui Molnar (mai mult…)

Să ne imaginăm un scandal de corupție generalizată care ar implica mai toate partidele importante, mai ales pe cele două care instituiseră un fel de rotativă guvernamentală timp de aproape 50 de ani. Să ne imaginăm sentimentele alegătorilor.

Să ni-i imaginăm pe aceiași alegători cărora, de vreo o 150 de ani, li se spunea că ei și conaționalii lor nu sunt pregătiți moral și intelectual să îmbrățișeze modernitatea; li se mai spunea că doar elita politică ar fi fost destul de virtuoasă ca să traseze direcțiile ce trebuiau urmate de societatea civilă.

În fine, se ne mai imaginăm că statul inhiba inițiativa economică și, în general, orice inițiativă cetățenească care nu urma îndeaproape directivele sugerate de elita politică împământenită.

Să ne imaginăm toate acestea în 1994. Să le imaginăm în Italia… Și apoi apărea Berlusconi. Sau, mai exact, apărea pe scena politică propunându-se cu un mesaj inedit: este nevoie de o nouă clasă politică, este nevoie de un nou partid politic, este nevoie de un nou lider politic, este nevoie ca societatea socivilă să traseze direcțiile statului și nu viceversa, este nevoie de mai puțină taxare și de legi mai puțin stufoase. Mai adaugă că este nevoie de mai puțin stat și de mai multă inițiativă privată, de anti-antifascism mai puțin ideologizat și de mai mult anti-comunism.

Pe lângă scandalurile cu tentă sexuală, pe lângă cele legate de etica omului de stat, Berlusconi a mișcat un electorat amorf și încremenit. Discursul lui Berlusconi a combinat elemente de populism („sanctificarea morală a țării reale”, „tranșeele muncii”, „statul-amic”) cu elemente de liberalism clasic (mai puțin stat, mai puține legi, mai puține taxe și impozite). Astfel, mesajul său a fost prizat de mai multe direcții ale dreptei italiene, de la adepții statului minimal la anti-comuniști. Însă, mai important, Berlusconi a reușit să scoată la vot mulți alegători de dreapta care fuseseră inhibați de „compromisul istoric” al Democrației Creștine cu stânga comunistă. Voturile care au mers către alianța care guvernează astăzi Italia au fost posibile și datorită apariției sale meteorice, care le-a dezmorțit în urmă cu vreo trei decenii. (Remus Tanasă)