În mentalul colectiv, „boieria” și „haiducia” desemnează două moduri de viață care, dacă nu sunt antagoniste, au tendința de a se afla într-o asemenea relație. „A fi boier” ar însemna a trăi pe picior mare, a fi mai egal decât alții în fața legii și a profita de pe urma sudorii frunții altora. „A fi haiduc” ar însemna a trăi pe picior de ducă, a nu prețui legea, cel puțin nu cea în vigoare, și a fi solidar cu cei care-și câștigă existența cu sudoarea frunții. Astfel îmi începeam un articol pe care l-am scris acum aproape zece ani. Dar oare așa să fie sau poate că mentalul colectiv a fost alterat și impregnat de hybrisul unui moment care se tot prelungește?

📌Despre aceasta și despre încă o seamă de daraveri am relatat sâmbătă, 22 august, la Conacul Moruzi din Vf. Câmpului (Botoșani). Evenimentul în sine este unul muzical , făcând parte din cadrul celei de-a VI-a ediții a 𝐶𝑜𝑛𝑐𝑒𝑟𝑡𝑒lor 𝑝𝑒 𝑆𝑖𝑟𝑒𝑡 (14-23 august 2026). Organizatorii au considerat că o pastilă istorică nu ar strica, așa că am povestit câteva ceva din cele de mai sus. Pe deasupra, am mai zis câte una alta despre „talpă”, „neam” și „ocină”, n-am putut să le evit.

După un interludiu de peste șapte decenii, cu excepțiile intermitente din SUA și Marea Britanie, de mai muți ani încoace a ajuns din nou să se vorbească despre conservatorism ca opțiune politică pentru viitor. Dacă în sfera anglo-saxonă s-a discutat mereu la nivelul cercurilor intelectuale și al asociațiilor private legate mai mult sau mai puțin direct de grupări sau chiar partide politice, în Europa continentală discuțiile despre această preocupare au fost marginale, pentru o nișă extrem de subțire. În România aproape că nici nu au existat, cu excepția inițiativelor unor intelectuali precum Adrian-Paul Iliescu, Alexandru Duțu, Laurențiu Vlad și Ioan Stanomir sau a unor dosare culturale precum cele ale defunctei reviste „Idei în dialog” sau cele ale revistei ieșene „Polis”. Ar mai fi de menționat lucrarea istoricului Ion Bulei, volumul coordonat de cercetătorul Liviu Brătescu și, în ultimii ani, ieșirea discretă dar consistentă a lui Simion-Alexandru Gavriș, cu un excelent volum publicat în 2025 (recenzia volumului aici). Virgil Nemoianu a scris tematic, însă activitatea sa a fost mai mult cunoscută cititorilor din SUA decât celor din România. Nu în ultimul rând, ar mai fi linia coerentă a lui Sever Voinescu, cu articolele sporadice din „Dilema (Veche)”, și încă o seamă de scriitori, profesori și intelectuali care au analizat pertinent multe teme subsumate conservatorismului.

Probabil că nici nu ar fi putut fi altfel, după Primul Război Mondial și, ulterior, după moartea lui Alexandru Marghiloman, conservatorii ca grup politic și ca legatari ai memoriei conservatoare au dispărut (mai mult…)

Cel mai important exeget al istoricului A.D. Xenopol este considerat a fi, măcar de unii, academicianul Alexandru Zub. La rându-i de profesie istoric, acesta a scris lucrări precum 𝐴. 𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙. 𝐵𝑖𝑜𝑏𝑖𝑏𝑙𝑖𝑜𝑔𝑟𝑎𝑓𝑖𝑒 (1973) și multe studii și articole științifice sau părți ce-l găseau protagonist pe Xenopol în lucrări de referință (𝐷𝑒 𝑙𝑎 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑖𝑠𝑚, reeditată de mai multe ori). Până să poată „produce” o lucrare importantă, istoricul sapă în arhive, memorii și alte lucrări istoriografice, și, în timp ce face aceasta, „își face mâna” publicând… studii și articole științifice referitoare la tema cercetată. Iar odată ce lucrarea devine consacrată, istoricul știe că tema poate fi mereu completată, revizuită și integrată în sinteze de anvergură. Ce înseamnă „a fi istoric” este poate puțin cunoscut, mai ales în evul nostru digital, când orice zvăpăiat se vopsește profetic drept istoric. Ca să revin la gândurile inițiale, recent am citit un text de-al lui Alexandru Zub intitulat 𝐴.𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙 – 𝑜𝑟𝑖𝑧𝑜𝑛𝑡 𝑏𝑖𝑏𝑙𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑐𝑢𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑖𝑠𝑡 (în volumul colectiv 𝐴.𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙. 𝑆𝑡𝑢𝑑𝑖𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎 𝑠̦𝑖 𝑜𝑝𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑎, 1972).

Făurit cu acribie și metodă de istoricul care a făcut carieră internațională stabilindu-se la Iași, studiul despre parcursul istoric al lui Xenopol m-a făcut să reflectez asupra unui considerent minimalizat de societate: istoricul, ca oricare alt om de știință, nu poate inova și lăsa o moștenire științifică cu burta goală. (mai mult…)

*text pe care l-am publicat în volumul Din lucrarea cuvântului în lume. Cărturarului Alexandru Zub, volum coordonat de Gheorghe Cliveti, Ed. Junimea, Iași, 2024, ISBN: 978-973-37-2821-4, pp. 565-571.

–

Unul dintre cele mai importante momente consemnate de istoria modernă a Europei a fost cel de la jumătatea secolului al XIX-lea când harta „bătrânului continent” a cunoscut schimbări semnificative de ordin politic, economic și mentalitar. „Primăvara popoarelor” a tras un puternic semnal de alarmă cu privire la neadecvarea dintre realitățile politice și sociale de la firul ierbii și echilibristica stângace practicată de factorii decidenți ai perioadei. Mai exact, noile idei și idealuri cu pretenții deopotrivă inovatoare și bulversante sau, cum au fost descrise istoriografic, „forțele profunde de disoluție”[1], nu se încadrau în calculele și proiectele Marilor Puteri. Un veac brăzdat de doleanțe libertare și conturat de „principiul naționalităților” ce poate fi descris, printre altele, prin termenul din limba italiană „Risorgimento” (redeșteptare).

Fiind vorba de prelungirea resemnificată a Revoluției franceze, lanțul de evenimente nu putea să nu atragă atenția și analiza istoricului Alexandru Zub, un cărturar care a scrutat minuțios orizonturile ideatice și istoriografice de secol XIX pentru a racorda cercetarea istorică românească la cea internațională. Un demers care, trebuie menționat, i-a reușit cu desăvârșire în ciuda faptului că a început să se dedice lui Clio într-o epocă de tristă amintire, cea a regimului comunist, când deslușirea sinceră a trecutului putea să ducă la marginalizare sau chiar la privare de libertate. (mai mult…)