Partidul Conservator din România a avut o viață organizată statuar între anii 1880 și 1925. În această perioadă a fost la guvernare timp de aproximativ 15 ani, cu aproape 5 ani mai puțin decât Partidul Național Liberal. Până a ajunge la înființarea formală, ideile conservatoare au fost sădite în spațiul autohton de personalități politice și culturale ce au acționat în afara unui cadru organizat în mod oficial, însă în mod concentrat, în funcție de evoluția statului român modern. (mai mult…)

Rousseau este considerat, în general, drept cel mai influent scriitor al ultimelor două secole. Despre Lordul Acton se spune că ar fi afirmat, cu o doză de exagerare, că „Rousseau a produs mai multe efecte cu stiloul său decât Aristotel, Cicero, Sf. Augustin sau Sf. Toma din Aquino sau decât orice alt om care a trăit vreodată”. În orice caz, această butadă trebuie să fie interpretată în lumina a ceea ce spunea Madame de Stael: „Rousseau nu a inventat nimic, dar a dat foc la tot.” Ideile sale principale au fost anticipate cu prisosință, în special în Anglia. Aceste idei și-au găsit publicul țintă în rândul clasei de mijloc, care în secolul XVIII începea să câștige rapid putere și prestigiu, devenind de atunci dominantă.

Perspectiva rousseauistă asupra vieții a continuat să domine, cu multe modificări de suprafață, desigur, dar fără ca majoritatea oamenilor să chestioneze serios presupozițiile sale. În realitate, a discuta despre Rousseau înseamnă a pune în discuție principalele probleme ale vieții contemporane în literatură, politică, educație și, mai presus de toate, în religie. Nu este surprinzător din acest punct de vedere că reputația și scrierile sale au fost de la început și până în prezent un soi de teren de luptă internațional. (mai mult…)

Mesager de pace, înfăptuitor de uniune, dascăl de civilizație și, mai ales, corifeu al religiei lui Cristos și întemeietor al vieții călugărești în Occident: acestea sunt justele motive ale preamăririi Sfântului Benedict, abate. La prăbușirea Imperiului Roman, ajuns la epuizare, în timp ce unele regiuni ale Europei păreau să cadă în întuneric, iar altele erau încă lipsite de civilizație și de valori spirituale, el a fost cel care, printr-un efort constant și asiduu, a făcut să se nască pe acest continent al nostru aurora unei noi ere. În principal el și fiii săi au dus progresul creștin prin intermediul crucii, al cărții și al plugului în rândul populațiilor răspândite de la Mediterană până în Scandinavia, din Irlanda până pe șesurile Poloniei (cf. AAS 39 [1947], p. 453). (mai mult…)

La Editura Militară, în toamna acestui an, va apărea una din lucrările fundamentale de strategie, semnată de Edward N. Luttwak, un analist politic și militar bine cunoscut, cu origini românești. S-a născut la Arad, în 1942, într-o familie de evrei. În 1947, a părăsit România împreună cu familia, a crescut în Italia şi Anglia şi a lucrat la Londra, Paris şi Ierusalim. În anul 1972, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde are o carieră de succes ca politolog şi expert internaţional de strategie militară, fiind şi consultant pentru preşedinţia americană.

Cartea Marea strategie a Imperiului Bizantin, în traducerea lui Radu Carp, este una controversată, discutată, comentată și aplaudată, în egală măsură. Ea a fost publicată în 2009, fiind ulterioară unei teze de licență despre strategia Imperiului Roman. Luttwak pornește de la constatarea conform căreia Imperiul Roman de Răsărit avea un mare dezavantaj în comparație cu echivalentul său occidental, din perspectivă strategică, având granițe mult mai expuse invadatorilor. Cu toate acestea, Imperiul Roman de Apus este cel care a dispărut mai întâi, în secolul V. Explicația supraviețuirii Imperiului Bizantin constă în „adaptarea strategică la circumstanțe noi”. Altfel spus, strategia a făcut diferența între supraviețuirea unui imperiu și decăderea altuia. Imperiul Bizantin nu a avut parte de victorii într-un șir neîncetat de bătălii, înregistrând, de altfel, și multe înfrângeri, chiar catastrofale.

Edward Luttwak remarcă foarte corect faptul că Imperiul Bizantin nu a avut nici diplomați profesioniști și nici un serviciu organizat de spionaj, neavând, prin urmare, două componente esențiale care au permis altor state sau imperii să supraviețuiască și să își domine adversarii. Având vecini agresivi, supus în permanență campaniilor de cucerire ale acestora, suferind înfrângeri mai mult decât repurtând victorii, cum a fost posibil ca Imperiul Bizantin să supraviețuiască? Ipoteza lui Edward Luttwak este că supraviețuirea este rezultatul dezvoltării unei adevărate conștiințe strategice: „bizantinii au fost nevoiți să supraviețuiască prin strategie sau să dispară cu totul”. (Sursa și prezentare completă: Trustul de Presă al MApN)

Am scris despre eliminarea granițelor dintre sublim și vulgar, elegant și grosolan, obișnuit și neobișnuit, potrivit și nepotrivit, cuviincios și necuviincios, pudic și impudic, al nostru și al lor, natural și artificial. Lista acestor etichetări poate fi continuată, cuprinzând diferențierile fundamentale: bine și rău, frumos și urât, nobil și josnic, curaj și lașitate, patriotism și trădare. Pentru a folosi aceste diferențieri este nevoie de o percepție a lumii mai rafinată, precum și de o capacitate a intelectului care să descrie întinderea mare dintre senzații și calități.

Priceperea de a observa și de a trasa granițele s-a caracterizat dintotdeauna printr-o mare subtilitate. Ștergerea granițelor a apărut în trecut pe o scară mai mare în perioada încălcării generale a normelor și s-a încheiat de obicei prost. Prin emanarea brutalității, a siguranței excesive de sine, a îngâmfării păguboase, a triumfului primitivismului asupra rafinamentului, atitudini care s-au manifestat și în mișcările totalitare. I-au cedat oameni remarcabili, uneori nebuni, alteori oameni complet demoralizați, deși s-a manifestat de la începutul lumii, la un moment dat nu a fost acceptată ca atitudine generală. Jocul de-a granițele a fost totdeauna grevat de un mare risc: ispita vanității, amenințarea cu păcatul, primejdia eșecului dramatic și compromițător, expunerea în fața unei rușini dezonorante, alunecarea în nebunia iresponsabilității. (mai mult…)

Wilhelm Dancă – notă la a doua ediție

Am scris această carte ca răspuns la cererile prietenilor, care doreau să-și consolideze credința sau să recupereze elanul pe care l-au avut în trăirea religioasă din copilărie și din tinerețe. Nu mi-am imaginat că va avea un ecou atât de mare, că va trece nu doar dincolo de granițele cercului meu de prieteni, ci și de cele profesionale, confesionale și generaționale. Lucrul aceasta mi-a umplut inima de bucurie și de recunoștință.

Mi s-a întâmplat odată să fiu oprit pe stradă de un bărbat între două vârste. M-a întrebat: „Dumneavoastră sunteți cel ce a scris cartea Și cred și gândesc?” I-am răspuns, în mod vădit surprins și emoționat, foarte scurt: „Da”. Fără să spună nimic, interlocutorul mi-a zâmbit, și-a ridicat pălăria și a plecat mai departe, cu pălăria ridicată. Gestul acesta și altele asemenea, precum și cererile care au sosit la mine de la diferiți librari și cititori din țară m-au încurajat să pregătesc o nouă ediție.

Versiunea de față are la bază textul din volumul Și cred și gândesc. Viitorul unui dialog controversat, cu o prefață de Vittorio Possenti, apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, în 2013.

Textul din această ediție se îmbogățește cu două capitole. (mai mult…)

*autor (extras): Nadia Văcaru, sursa: Dialog Teologic, Iași, 2013, pp. 78-92.

Magisteriul Papei Leon al XIII-lea, prin Enciclica Rerum novarum, se concentrează asupra aşa-numitei problematici sociale, adică acel fenomen nou care reprezenta totalitatea problemelor generate de conflictul dintre capital şi muncă în contextul decisiv al revoluţiei industriale. Răspunzând aşteptărilor unei generaţii de catolici în materie de doctrină socială, cu scopul de a conforma propria contribuţie cu directivele Sfântului Scaun, Enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea a reprezentat începutul oficial al Doctrinei sociale a Bisericii.

În momentul alegerii sale ca papă, Sfântul Scaun se afla într-o situaţie cu totul inedită: nu mai deţinea niciun statut juridic în plan internaţional şi nu mai avea niciun suport teritorial. Papa Leon al XIII-lea a fost primul papă care nu mai era un suveran temporal, astfel încât a trebuit să găsească un mod nou de exercitare a misiunii pontificale, într-un context politic şi cultural complet nou. (mai mult…)

Domnul către Președintele Înaltei Curți de Casație

10/22 Mai 1877

Justiția țării, prin Prim-Președintele Înaltei Curți de Casație, Al. Crețulescu, felicită pe Domn de ziua Independenței României. Domnul mulțumește, accentuând că „vocea dreptului” este alăturarea de puterea brațelor și de căldura inimei românești în aceste clipe.

Domnule Prim Președinte,

În a unsprezecea aniversare a zilei scumpe inimii Mele, în care încrederea națiunii Mă aduse pe Tronul glorioșilor ei Domni, sunt fericit a asculta patrioticele și înțeleptele cuvinte, rostite în numele maagistraturii de primul magistrat al României. (mai mult…)