Am scris despre eliminarea granițelor dintre sublim și vulgar, elegant și grosolan, obișnuit și neobișnuit, potrivit și nepotrivit, cuviincios și necuviincios, pudic și impudic, al nostru și al lor, natural și artificial. Lista acestor etichetări poate fi continuată, cuprinzând diferențierile fundamentale: bine și rău, frumos și urât, nobil și josnic, curaj și lașitate, patriotism și trădare. Pentru a folosi aceste diferențieri este nevoie de o percepție a lumii mai rafinată, precum și de o capacitate a intelectului care să descrie întinderea mare dintre senzații și calități.

Priceperea de a observa și de a trasa granițele s-a caracterizat dintotdeauna printr-o mare subtilitate. Ștergerea granițelor a apărut în trecut pe o scară mai mare în perioada încălcării generale a normelor și s-a încheiat de obicei prost. Prin emanarea brutalității, a siguranței excesive de sine, a îngâmfării păguboase, a triumfului primitivismului asupra rafinamentului, atitudini care s-au manifestat și în mișcările totalitare. I-au cedat oameni remarcabili, uneori nebuni, alteori oameni complet demoralizați, deși s-a manifestat de la începutul lumii, la un moment dat nu a fost acceptată ca atitudine generală. Jocul de-a granițele a fost totdeauna grevat de un mare risc: ispita vanității, amenințarea cu păcatul, primejdia eșecului dramatic și compromițător, expunerea în fața unei rușini dezonorante, alunecarea în nebunia iresponsabilității. (mai mult…)

Wilhelm Dancă – notă la a doua ediție

Am scris această carte ca răspuns la cererile prietenilor, care doreau să-și consolideze credința sau să recupereze elanul pe care l-au avut în trăirea religioasă din copilărie și din tinerețe. Nu mi-am imaginat că va avea un ecou atât de mare, că va trece nu doar dincolo de granițele cercului meu de prieteni, ci și de cele profesionale, confesionale și generaționale. Lucrul aceasta mi-a umplut inima de bucurie și de recunoștință.

Mi s-a întâmplat odată să fiu oprit pe stradă de un bărbat între două vârste. M-a întrebat: „Dumneavoastră sunteți cel ce a scris cartea Și cred și gândesc?” I-am răspuns, în mod vădit surprins și emoționat, foarte scurt: „Da”. Fără să spună nimic, interlocutorul mi-a zâmbit, și-a ridicat pălăria și a plecat mai departe, cu pălăria ridicată. Gestul acesta și altele asemenea, precum și cererile care au sosit la mine de la diferiți librari și cititori din țară m-au încurajat să pregătesc o nouă ediție.

Versiunea de față are la bază textul din volumul Și cred și gândesc. Viitorul unui dialog controversat, cu o prefață de Vittorio Possenti, apărut la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, în 2013.

Textul din această ediție se îmbogățește cu două capitole. (mai mult…)

*autor (extras): Nadia Văcaru, sursa: Dialog Teologic, Iași, 2013, pp. 78-92.

Magisteriul Papei Leon al XIII-lea, prin Enciclica Rerum novarum, se concentrează asupra aşa-numitei problematici sociale, adică acel fenomen nou care reprezenta totalitatea problemelor generate de conflictul dintre capital şi muncă în contextul decisiv al revoluţiei industriale. Răspunzând aşteptărilor unei generaţii de catolici în materie de doctrină socială, cu scopul de a conforma propria contribuţie cu directivele Sfântului Scaun, Enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea a reprezentat începutul oficial al Doctrinei sociale a Bisericii.

În momentul alegerii sale ca papă, Sfântul Scaun se afla într-o situaţie cu totul inedită: nu mai deţinea niciun statut juridic în plan internaţional şi nu mai avea niciun suport teritorial. Papa Leon al XIII-lea a fost primul papă care nu mai era un suveran temporal, astfel încât a trebuit să găsească un mod nou de exercitare a misiunii pontificale, într-un context politic şi cultural complet nou. (mai mult…)

Domnul către Președintele Înaltei Curți de Casație

10/22 Mai 1877

Justiția țării, prin Prim-Președintele Înaltei Curți de Casație, Al. Crețulescu, felicită pe Domn de ziua Independenței României. Domnul mulțumește, accentuând că „vocea dreptului” este alăturarea de puterea brațelor și de căldura inimei românești în aceste clipe.

Domnule Prim Președinte,

În a unsprezecea aniversare a zilei scumpe inimii Mele, în care încrederea națiunii Mă aduse pe Tronul glorioșilor ei Domni, sunt fericit a asculta patrioticele și înțeleptele cuvinte, rostite în numele maagistraturii de primul magistrat al României. (mai mult…)

După cum informează Vatican News,  papa Francisc l-a numit pe preotul român Benoni Ambăruș episcop auxiliar al diecezei Romei, încredințându-i totodată sediul titular de Tronto.

BLAZONUL. Este în formă de pergolă inversată, având trei zone; în prima, pe un fundal de culoare roşie, o stea cu cinci vârfuri deasupra lunii la primul pătrar, ambele elemente de culoare aurie; în a doua zonă, pe fundal argintiu, un crin de grădină deasupra unui vinclu de lemn, ambele în culorile lor naturale; în a treia zonă, pe fundal verde, o cărare şerpuită aurie. Scutul este lipit de crucea procesională din aur cu braţele care se lărgesc spre exterior străjuită de pălăria de prelat cu câte şase canafuri de fiecare parte a scutului.

Motto: „A pus tot ce avea” (Mc 12,44) (mai mult…)

Exortația apostolică
FAMILIARIS CONSORTIO
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
despre îndatoririle familiei creștine în lumea de astăzi

Introducere

Biserica în slujba familiei

1. Transformările ample, rapide și profunde ale societății și culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituții. Multe familii trăiesc această situație în fidelitate față de acele valori spirituale care stau la baza instituției familiale. Altele plutesc în nesiguranță ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt de-a dreptul străine și oarecum necunoscătoare ale semnificației vieții de familie și ale adevărului sens al vieții conjugale și familiale. Altele, împiedicate de diferite nedreptăți sociale, nu pot să-și realizeze drepturile fundamentale. (mai mult…)

În data de 11 aprilie a.c. am acordat un interviu în două părți pentru publicația The Conservative (I, II). Am vorbit despre istorie, Moldova istorică, idei politice, Russell Kirk și multe altele. În continuare regăsiți interviul complet.

1) Remus Tanasă, pentru început, vă rog să ne spuneţi despre formarea dvs. De ce istorie la Iaşi şi de ce ştiinţe politice la Universitatea Perugia?

R.T.: Am ales istoria deoarece asemenea preocupare intelectuală ascute simțământul specific omului de a scoate la lumină legătura dintre cei morți, cei în viață și cei nenăscuți, nu doar prin efortul de a desluși trecutul, ci și prin confruntarea zilnică cu sine și cu prezentul. Universitatea „A.I. Cuza” din Iași era opțiunea cea mai firească pentru un moldovean fără prea multe posibilități; apoi, în anul III la Iași, am plecat cu o bursă Erasmus la Perugia (Universita degli Studi), cursurile de istorie ținându-se acolo în cadrul Facultății de Științe Politice. Așa am aflat de bursele oferite de statul italian, iar la întoarcerea din Erasmus am decis să accesez una, pe care am obținut-o și menținut-o pe perioada celor cinci ani petrecuți la studii în Italia. Am mai continuat apoi la Iași cu un doctorat în istorie, încheiat în 2016.

2) Locuiţi în Moldova, la Iaşi, capitala Unirii Principatelor, nu capitala Micii Uniri, deşi sunteţi din Botoşani, lȃngă Bucovina, o mult-încercată provincie romȃnească în istorie! Cum este să auzi ,,din spate’’ glasul şoptit al Bucovinei şi să ai în faţa ochilor Moldova de dincoace de Prut şi de dincolo de Prut?

R.T.:  Bucovina este vatra Moldovei, aici regăsindu-se primele trei capitale ale țării Moldovei, Baia, Siret și Suceava. Dacă vrem, putem spune că bucovinenii sunt moldovenii cei mai moldoveni. Vicisitudinile istorice au făcut ca vechea Moldovă să fie ruptă în mai multe rânduri, întâi partea de nord ce avea să devină Bucovina în 1775, iar apoi partea Moldovei dintre Prut și Nistru, ce avea să devină Basarabia după 1812. Astfel că Unirea din 1859 a prins Moldova mult redimensionată. În Moldova occidentală, cea din România, fie doar și graiul aparte face ca identitatea regională să se împletească cu cea națională, fără a-i uita pe moldovenii de peste Prut, care vorbesc românește, măcar în parte, deci, din punctul meu de vedere, sunt români, precum bavarezii sunt germani sau piemontezii italieni. Pe scurt, pentru mine, după cum Bucureștiul respiră românește, la fel și Chișinăul sau Cernăuțiul. (mai mult…)

Sunt oameni, și unele periodice, care nu se simt bine decât dacă se ceartă. Orice o fi și cum o fi, nu-i bun; nu-i bun și gata! Ori e „prea mult”, ori e „prea puțin”; ori nu-i așa și-i altminteri, ori nu-i cum se așteaptă și-i cum nu s-au gândit. Orientările nu se fac nici după bicisnici, nici după lipsa de cultură.

Dacă cineva a reușit, în sfârșit, să învețe alfabetul, nu-i un motiv să scrie un tratat de psihologie ori să scoată o gazetă, dar, dacă o scoate printr-un fel de perversitate tipografică, atunci nu-i un motiv să-ncerce a se pune familiar la discuție cu oamenii serioși; și, de cumva persistă în această imprundență, atunci… se pot găsi colecționari care să fixeze locul în natură oricărei vietăți…

(sursa: Grigore T. Popa, Pericolul neisprăviților, Ed. „Grigore T. Popa, Iași, 2017, pp. 422-423)

Articol publicat de Marginalia (15 martie 2021)

Cu un trecut obliterat de trecerea timpului, cu consemnări istoriografice nefavorabile și cu un prezent malițios cu orice fenomen mai puțin recent, conservatorismul nu se bucură de o receptare generoasă în zilele noastre. Cu toate că are în spate o tradiție intelectuală demnă de respect și merite istorice ce nu pot fi trecute cu vederea, conservatorismul se află în postura de a-și justifica existența la fiecare pas făcut, mai ales atunci când încearcă să se facă auzit pe scena politică.

Și cum modernitatea este caracterizată de hiperpoliticizarea societății, a gândirii și a așteptărilor, este inevitabil ca atunci când un actor politic scoate de la naftalină termenul „conservator(ism)” să nu stârnească priviri încruntate, imprecații și o retorică sfidătoare din partea celor care consideră o impietate îndrăzneala de a (re)aduce în lumină idei aparent desuete, precum cele pe care se sprijină conservatorismul. (mai mult…)

În cadrul oricărei comunități există momente când natura umană își arată limitele, ca de exemplu atunci când nemulțumirile ținute sub preș ies la suprafață și se transformă într-un spectacol grotesc al irațiunii. Fie că avem în vedere nereușite individuale, fie carențe de grup, este vorba despre frustări care se acumulează latent și care au nevoie doar de un eveniment cu impact emoțional pentru a erupe și a-i încrâncena pe membrii comunității. Într-o clipită, toate acele întrebări retorice care alimentează frustrările revin în atenția noastră: de ce alții au și eu nu? de ce alții pot și eu nu? de ce altora le vorbește Dumnezeu și mie nu? de ce alții iubesc și eu nu? Invariabil, culpa este căutată în ograda altuia și imediat se găsesc pricini pentru a învinui pe cineva pentru ceva, orice, atât cât să ne mai calmeze nouă conștiința bântuită de propriile incapacități sau de mofluzia comunității din care facem parte.

„Evoluția” presei din ultimele decenii vine ca o mănușă atitudinii escapiste ce are nevoie constantă de țapi ispășitori pentru a hrăni iluzia conform căreia cineva trebuie să fie de vină pentru lipsa paradisului terestru. Politicienii sunt mereu vinovați de ceva, în funcție de propriile simpatii partinice și de cultura politică ce ne caracterizează (dacă o posedăm!); cel puțin așa sunt văzute lucrurile printre contemporani. Li se atribuie păcate și celor din partidul X, și celor din partidul Y, și „oamenilor noi” că doar înaintea lor au existat alți „oameni noi” (nihil sub sole novum), și așa mai departe. (mai mult…)