Suplimentul din luna iunie 2026 al revistei „Ararat”, publicație editată de Uniunea Armenilor din România, cuprinde studiul meu dedicat lui Grigore Buiucliu (1840-1912). Mulțumesc pe această cale domnului Mihai Stepan-Cazazian și domnului Constantin Laurențiu Erbiceanu.
După un interludiu de peste șapte decenii, cu excepțiile intermitente din SUA și Marea Britanie, de mai muți ani încoace a ajuns din nou să se vorbească despre conservatorism ca opțiune politică pentru viitor. Dacă în sfera anglo-saxonă s-a discutat mereu la nivelul cercurilor intelectuale și al asociațiilor private legate mai mult sau mai puțin direct de grupări sau chiar partide politice, în Europa continentală discuțiile despre această preocupare au fost marginale, pentru o nișă extrem de subțire. În România aproape că nici nu au existat, cu excepția inițiativelor unor intelectuali precum Adrian-Paul Iliescu, Alexandru Duțu, Laurențiu Vlad și Ioan Stanomir sau a unor dosare culturale precum cele ale defunctei reviste „Idei în dialog” sau cele ale revistei ieșene „Polis”. Ar mai fi de menționat lucrarea istoricului Ion Bulei, volumul coordonat de cercetătorul Liviu Brătescu și, în ultimii ani, ieșirea discretă dar consistentă a lui Simion-Alexandru Gavriș, cu un excelent volum publicat în 2025 (recenzia volumului aici). Virgil Nemoianu a scris tematic, însă activitatea sa a fost mai mult cunoscută cititorilor din SUA decât celor din România. Nu în ultimul rând, ar mai fi linia coerentă a lui Sever Voinescu, cu articolele sporadice din „Dilema (Veche)”, și încă o seamă de scriitori, profesori și intelectuali care au analizat pertinent multe teme subsumate conservatorismului.
Probabil că nici nu ar fi putut fi altfel, după Primul Război Mondial și, ulterior, după moartea lui Alexandru Marghiloman, conservatorii ca grup politic și ca legatari ai memoriei conservatoare au dispărut (mai mult…)
Cel mai important exeget al istoricului A.D. Xenopol este considerat a fi, măcar de unii, academicianul Alexandru Zub. La rându-i de profesie istoric, acesta a scris lucrări precum 𝐴. 𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙. 𝐵𝑖𝑜𝑏𝑖𝑏𝑙𝑖𝑜𝑔𝑟𝑎𝑓𝑖𝑒 (1973) și multe studii și articole științifice sau părți ce-l găseau protagonist pe Xenopol în lucrări de referință (𝐷𝑒 𝑙𝑎 𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑖𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑡𝑖𝑐𝑖𝑠𝑚, reeditată de mai multe ori). Până să poată „produce” o lucrare importantă, istoricul sapă în arhive, memorii și alte lucrări istoriografice, și, în timp ce face aceasta, „își face mâna” publicând… studii și articole științifice referitoare la tema cercetată. Iar odată ce lucrarea devine consacrată, istoricul știe că tema poate fi mereu completată, revizuită și integrată în sinteze de anvergură. Ce înseamnă „a fi istoric” este poate puțin cunoscut, mai ales în evul nostru digital, când orice zvăpăiat se vopsește profetic drept istoric. Ca să revin la gândurile inițiale, recent am citit un text de-al lui Alexandru Zub intitulat 𝐴.𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙 – 𝑜𝑟𝑖𝑧𝑜𝑛𝑡 𝑏𝑖𝑏𝑙𝑖𝑜𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐 𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑐𝑢𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑖𝑠𝑡 (în volumul colectiv 𝐴.𝐷. 𝑋𝑒𝑛𝑜𝑝𝑜𝑙. 𝑆𝑡𝑢𝑑𝑖𝑖 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡̦𝑎 𝑠̦𝑖 𝑜𝑝𝑒𝑟𝑎 𝑠𝑎, 1972).
Făurit cu acribie și metodă de istoricul care a făcut carieră internațională stabilindu-se la Iași, studiul despre parcursul istoric al lui Xenopol m-a făcut să reflectez asupra unui considerent minimalizat de societate: istoricul, ca oricare alt om de știință, nu poate inova și lăsa o moștenire științifică cu burta goală. (mai mult…)
*text pe care l-am publicat în volumul Din lucrarea cuvântului în lume. Cărturarului Alexandru Zub, volum coordonat de Gheorghe Cliveti, Ed. Junimea, Iași, 2024, ISBN: 978-973-37-2821-4, pp. 565-571.
–
Unul dintre cele mai importante momente consemnate de istoria modernă a Europei a fost cel de la jumătatea secolului al XIX-lea când harta „bătrânului continent” a cunoscut schimbări semnificative de ordin politic, economic și mentalitar. „Primăvara popoarelor” a tras un puternic semnal de alarmă cu privire la neadecvarea dintre realitățile politice și sociale de la firul ierbii și echilibristica stângace practicată de factorii decidenți ai perioadei. Mai exact, noile idei și idealuri cu pretenții deopotrivă inovatoare și bulversante sau, cum au fost descrise istoriografic, „forțele profunde de disoluție”[1], nu se încadrau în calculele și proiectele Marilor Puteri. Un veac brăzdat de doleanțe libertare și conturat de „principiul naționalităților” ce poate fi descris, printre altele, prin termenul din limba italiană „Risorgimento” (redeșteptare).
Fiind vorba de prelungirea resemnificată a Revoluției franceze, lanțul de evenimente nu putea să nu atragă atenția și analiza istoricului Alexandru Zub, un cărturar care a scrutat minuțios orizonturile ideatice și istoriografice de secol XIX pentru a racorda cercetarea istorică românească la cea internațională. Un demers care, trebuie menționat, i-a reușit cu desăvârșire în ciuda faptului că a început să se dedice lui Clio într-o epocă de tristă amintire, cea a regimului comunist, când deslușirea sinceră a trecutului putea să ducă la marginalizare sau chiar la privare de libertate. (mai mult…)
Text publicat pe BookHub (30 martie 2026).
În 2025, la editura Timpul din Iași, a apărut lucrarea Conservatorism, regionalism moldovenesc și alte mofturi de secol XIX (542 pagini). Volumul aparține lui Simion-Alexandru Gavriș, cercetător științific II la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din cadrul Academiei Române, filiala Iași. Cartea cuprinde o prefață semnată de Mircea Platon, un cuvânt adresat cititorilor de către autor, opt capitole și o bibliografie selectivă.
Prefațatorul își construiește pledoaria în favoarea lucrării constatând mai întâi raritatea și circuitul restrâns al cărților acribioase despre ideile și personalitățile ce sunt circumscrise sau încadrabile conservatorismului românesc. Plecând de la această premisă, prefațatorul consideră lucrarea lui Simion-Alexandru Gavriș mai mult decât binevenită, întrucât aduce cu sine o abordare obiectivă, care lipsește în general când vine vorba despre subiecte precum cele abordate de autorul cărții. Argumentele prefațatorului sunt ilustrate scoțând în evidență tensiunea ideală dintre permanență și provizorat, dintre conservare și progresie, dintre experiență și experiment; opinând că timpurile moderne și recente au scos din ecuație sau au minimalizat primii termeni ai perechilor antinomice adineauri enumerate, prefațatorul este de părere că personajele și episoadele istorice creionate de autor sugerează că o atare bagatelizare este injustă, o decontextualizare care suferă de prea mult sentimentalism prezentist și care nu poate decât să facă un deserviciu individului și societății.
Activitatea științifică a lui Simion-Alexandru Gavriș este cunoscută specialiștilor din domeniu, fiind autorul a două monografii bine primite de către breasla istoricilor, una dedicată lui Manolache Costache Epureanu (Ipostazele unei biografii politice: Manolache Costache Epureanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013) și una lui Grigore Mihail Sturdza (Viața și opiniile prințului Grigore Mihail Sturdza 1821-1901, două ediții, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015 și 2024). Preocupările sale științifice numără studii și articole publicate în reviste de specialitate sau în volume colective, (mai mult…)
*articol publicat pe Contributors (20 septembrie 2025)
Propaganda „suveranistă” clamează că misiunea taberei lor ar fi de a reda demnitatea și suveranitatea poporului român. De amorul dezbaterii, să admitem că misiunea „suveranistă” nu este ruptă realitate și că ar fi altceva decât gargară politcianistă. Chiar și în aceste condiții, sunt de părere că obiectivul „suveraniștilor” este de a ajunge mari dregători, indiferent de mijloace sau de întovărășiri.
De ce am tras această concluzie? Pentru că, fundamental, nu este vorba decât despre înlocuirea unor rețele de putere și influență cu echipa propusă de „suveraniști”: să fie oamenii lor cei care împart resursele, să fie oamenii lor cei care repartizează și beneficiază prioritar de privilegii (funcții și demnități; contracte cu statul; cumul de activități și poziții aducătoare de profit material). Prin „oamenii lor” nu înțeleg doar cei dedicați cauzei „suveraniste”, ci și cei ce se află deja în funcții-cheie, dar care, până acum, nu au fost pătrunși de „lumina suveranistă”, astfel că trebuie fidelizați în cazul în care „suveraniștii” ar reuși să încline balanța electorală și instituțională în propria favoare.
Însă voința de putere a „suveraniștilor” și raportul cu politica internațională nu reprezintă ceva nou pentru spațiul românesc. Pentru a o exemplifica voi aduce în discuție situația politică din perioada unui idol răstălmăcit de „suveraniști”: Mihai Viteazul. Iată cum se prezenta situația din Valahia acelor vremuri. (mai mult…)
Chi è davvero Nicușor Dan e come ha vinto le elezioni in Romania?
Nicușor Dan ha assunto ufficialmente la carica di presidente della Romania dopo aver prestato giuramento davanti al Parlamento romeno in seduta comune. Nonostante fosse un indipendente, è riuscito a ottenere 6.168.642 su 11.641.866 preferenze espresse, con un tasso di partecipazione del 64,72%. Anche se Dan è un candidato proveniente dalla società civile, nel secondo turno del ballottaggio è stato sostenuto in modo ufficiale dal Partito Nazionale Liberale (PNL), dall’Unione Democratica Magiara di Romania (UDMR) e dall’Unione Salvate la Romania (USR). Contro di lui si è schierata ovviamente l’Alleanza per l’Unione dei Romeni (AUR), il partito di George Simion, il suo concorrente e il più importante partito d’opposizione, così come anche due partiti-satelliti, S.O.S e il Partito dei Giovani (POT).
Il Partito Socialdemocratico (PSD), il più grande partito del Paese, non ha sostenuto ufficialmente nessuno dei due candidati finali. Ma, con pochissime eccezioni, i sindaci socialdemocratici hanno sostenuto George Simion. Lo si può dedurre chiaramente sovrapponendo le aree dominate politicamente dal PSD e le aree dove Simion ha ottenuto più voti rispetto a Dan. Con rare eccezioni e nonostante un grado di urbanizzazione più elevato, come i distretti di Galați o Dolj, le due mappe elettorali si sovrappongono. (mai mult…)
Articol publicat pe Știri Botoșani (22 mai 2025).
Pentru mulți dintre cunoscuții noștri, poate prea mulți, istoria nu ar fi decât un pomelnic de idei vii și moarte care ar reflecta evenimente memorabile sau abominabile petrecute mai degrabă într-un trecut depărtat decât în zilele de ieri sau alaltăieri. În plus, faptele ar fi consemnate prin cotloane de hârtie prăfuite, ce ar merita să fie descoperite de către tineri înainte să pășească în viața „adevărată”, cea lucrativă, a muncii remunerate. Astfel, cronicile trecutului par a mai avea căutare doar pentru o mână de istorici, și ei reduși la număr și, mai ales, cu puține resurse la îndemână. Nu de aceeași părere este Dănuț Huțu, unul dintre cei doi ideatori ai cărții Dialog cu Aristide Zub. Aspirații și împliniri (Botoșani, 2024, 136 p.). Convins de justețea demersului istoriografic și de valența integratoare a istoriei în ceea ce privește trecutul, prezentul și viitorul, a luat inițiativa editării unei cărți dedicate, după cum o sugerează și titlul, profesorului Aristide Zub, un om care întruchipează în mod exemplar zicala „omul sfințește locul”.
Profesor, pedagog, educator, director de școală, model de viață și de dedicare mereu disponibil pentru comunitate și un neobosit atlet al culturii, Aristide Zub s-a născut la 14 mai 1936 în satul Maghera, comuna Vârfu Câmpului.
O carte ce îl are protagonist pe Aristide Zub ar fi incompletă dacă, pe lângă aspecte din viața acestuia, nu ar surprinde și chestiuni referitoare la neamul Zubeștilor, la oamenii care au animat educația din comuna Vârfu Câmpului sau la școala din Maghera. (mai mult…)
*articol publicat pe Contributors (16 aprilie 2025)
Așa-zișii suveraniști și-au arogat de la sine titulatura fără a defini cu claritate și argumente cum și prin ce anume se diferențiază viziunea lor socio-politică de naționalismul interbelic sau de oricare altă formă de naționalism. Din punctul meu de vedere, suveranismul nu are nimic de a face cu suveranitatea, cel puțin nu cu suveranitatea consacrată istoric în ultimele două secole, cea care implică prezența rânduită a statelor în lume prin reprezentanții aleși sau desemnați. Suveranismul arată a repliere dezordonată și prestanță internațională scremută.
Revenind la universul suveranist, se observă cu destulă ușurință că ideile care-l pun în mișcare sunt circumscrise năzuinței de valorificare a suveranității statale. Totul este pus în scenă folosind masca(rada) „interesului național”, iar ulterior propagat prin sloganuri precum „să facem România mare din nou” sau „România Prima”. Nimic altceva decât imitații forțate ale unor sloganuri uzitate de curentul MAGA din SUA. Totuși, în materie de sloganuri, isprăvile mimetice ale suveraniștilor nu se încheie aici, aceștia preluând ușuratic și unele produse propagandistice ale Kremlinului, ambalate sub formă de gargară pacifistă: „nu celui de-al treilea Război Mondial” sau „vrem pace, nu război”. (mai mult…)
Una notizia di alcuni giorni fa ha fatto il giro della stampa internazionale: mercoledi 26 febbraio Călin Georgescu è stato prelevato dagli organi competenti e portato alla Procura dell’Alta Corte di Cassazione e Giustizia, dove è stato aperto un procedimento penale per sei capi di imputazione. L’ex candidato alle presidenziali romene è colui che è entrato con maggior numero di voti nel secondo turno (24 novembre 2024), prima che la Corte Costituzionale della Romania annullasse le elezioni. Secondo la Corte Costituzionale, il processo elettorale è stato viziato per tutta la sua durata e in tutte le sue fasi da molteplici irregolarità e violazioni della legislazione elettorale, [fatti] che hanno alterato la natura libera ed equa del voto espresso dai cittadini e le pari opportunità dei concorrenti elettorali, che hanno compromesso la natura trasparente ed equa della campagna elettorale e non hanno rispettato le norme giuridiche sul suo finanziamento.
Prima di arrivare alle accuse contro Georgescu, vorrei presentare un esempio specifico della disinformazione ricorrente utilizzata dal suo staff elettorale e da alcuni suoi seguaci. (mai mult…)
