Categorie: Publicistică

Întotdeauna mi-au displăcut oportuniștii, mai ales cei care fac surf pe idei doar pentru a le terfeli. Vegetație spontană pe naiba, buruieni!

Cei care compromit ideea de națiune sunt mai stăruitori căci atât dreapta cât și stânga marșează cu națiunea de peste două secole. Apropo, pășuniștii și ceilalți naționaliști narodnici știu că ideea de națiune este una eminamente modernă, lansată pe scena lumii de înaintașii stângiștilor contemporani, adică de iacobini? Hayek a scris destul de elocvent despre asta.

Și cei care întinează liberalismul sunt stăruitori, măcar de vreo sută de ani încoace mai orice devălmaș caută să călărească intimitatea și căminul în numele liberalismului. Apropo, tefeliștii știu că în străfundul „vino-ncoaului” libertar pe care îl afișează stă o mare doză de colectivism? Recenta traducere a lui I. Berlin despre romantism ar cam trebui să-i pună pe gânduri.

(mai mult…)

Articol publicat de La Punkt (9 ianuarie 2023).

Aproape odată cu primii oameni, s-a manifestat și tendința de a dori mai multă cunoaștere, putere, avere. Și dacă fructul era interzis, însă nesupravegheat, cine să-i oprească pe Adam și Eva? Iar urmașii lor, de ce să dea cezarului ce era al cezarului și lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu când ar fi putut trage spuza pe turta lor? Mai șovăielnic, mai împins de la spate sau încurajat de spiritul de turmă, la umbra pomului, ființa umană și-a pus pe nesimțite masca omului revoltat, straiele lui homo rebellis. Spre lauda sa, omenirea a fost și este preponderent alcătuită din homo conservans; acesta este însă mai scrupulos, mai așezat, mai echivocant decât homo rebellis, astfel că cel din urmă a reușit să incendieze epoci, să arunce în aer instituții și să dărâme statui în mai orice perioadă istorică. Cu alte cuvinte, când homo rebellis a reușit să organizeze cu succes zavere sau revoluții, atunci omenirea a suferit… și a suferit crunt.

O posibilă explicație pentru aceasta o aflăm de la Albert Camus; astfel, homo rebellis este „omul plasat înainte sau după sacru, și dedicat revendicării unei ordini omenești în care toate răspunsurile sunt omenești, adică formulate rațional. Din acel moment, continuă Camus, (mai mult…)

Reacționarul trăiește o nouă tinerețe, ba chiar este bine-mersi în zilele noastre. În secolele trecute, membrii protipendadei conectate la rețelele (familiale) de putere, la funcții/demnități publice sau la alte forme de transmitere a privilegiilor, în momentul în care miroseau o eventuală schimbare care le-ar fi știrbit influența, poziția sau starea, treceau pe poziții defensive și trăgeau cu dinții de menținerea propriului statut. Iar când starea de fapt totuși se schimba și fruntașii de până mai ieri scăpătau, se transformau în promotori ai vremurilor apuse, devenind… reacționari.

Astăzi, reacționarul nu mai face decât arareori parte din cercurile de interese înalte, amenințate de schimbările politice sau sociale. Mai degrabă provine din categoria celor ce nu urmăresc foloase materiale imediate, fără însă a-i omite pe cei mai hâtri dintre ei, care sunt mânați de voința de putere. Totuși, cum se manifestă un reacționar contemporan? (mai mult…)

I think most of us agree that ideas have consequences and false ideas are less troubling than treacherous ones. While the former are easier to repel with stiff foresight and page after page of classic readings, the latter appeal to our worst side, to the diabolic imagination „which delights in the perverse and subhuman”, as Russell Kirk would describe it.

Let’s stay on guard because nowadays the proliferation of shady ideas and deceptive apostles has reached a level never before known in history. Yes, it is true that modern means of communication make it easier for everyone, friend or foe, to disperse any kind of message. It is also true that modern men, especially in Europe or America, tend to yearn for straightforward ideas, for effortless narratives, for wheedling palliatives. We cannot oppose the trend, but we can become part of the trend. How? For sure not mingling prophetic declamations with alarmist stories about a secret apocalypse that is delivered to us by some sort of unrevealed fellowship. (mai mult…)

Întrebarea de la care ar fi indicat să pornescă discuția legată de avort ar trebui să fie dacă întreruperea de sarcină este sau nu morală. Sunt conștient că, în general, cu privire la moralitate vor exista întotdeauna mai multe tabere, însă, discuția despre conceptele morale ar constitui o punte de dialog mai sigură decât învrăjbirea prăpăstioasă despre ce ar trebui și ce nu ar trebui interzis. Mai mult, întrebarea adecvată ne-ar scuti să despicăm firului sofistic în patru prin escamotări despre cine a fost primul, găina sau oul?

Să amintim că preocupările legate de moralitate nu sunt caracteristice altor ființe în afară de om. Animalele nu-și pun problema moralității, instinctul le este de ajuns. De-a lungul vieții, doar ființa umană este precedată și însoțită de dileme raționale despre ceea ce este cuviincios, despre comportamentul potrivit sau despre maniera corespunzătoare.

În privința oportunității avortului, părinții de comun acord sau doar mama ar putea considera că da. Dacă decizia este pentru avort, „oportunitatea” se traduce prin confortul, cheful ori frica mamei sau a ambilor părinți. De ce? Pentru că decizia este luată fără a ține cont de valoarea intrinsecă a subiectului sarcinii, copilul nenăscut. Dacă se face avortul, atunci copilul nenăscut nu are nici o valoare, dacă mama alege să dea viață, atunci are. Însă avem de a face cu o contradicție, valoarea nenăscutului fiind considerată relativă, în funcție de decizia mamei/părinților. Problema se pune cu siguranță diferit în cazul nou-născutului, pentru că ar fi vorba despre pruncucidere. Curmarea vieții unei ființe umane este considerată crimă și fapta este incriminată de comunitate. De ce în cazul nou-născutului opinia asupra dreptului la viață apariține societății, iar în cazul copilului nenăscut mamei/părinților? Cu ce diferă dreptul la viață al unei ființe umane înainte sau după ce se desprinde din corpul mamei, înainte sau după naștere? (mai mult…)

Articol publicat pe Adevărul (22 iunie 2022)

Sâmbătă, 18 iunie a.c., Dumbrăveniul a fost gazda unui eveniment cultural-artistic organizat de filiala locală a Uniunii Armenilor din România prin implicarea domnului Ioan Călinescu.

Atestat ca localitate încă din 1332 sub denumirea de Ebesfalva (Ibaşfalău în limba română), din 1733, datorită prezenţei benefice a armenilor, satul devine târg iar denumirea este schimbată, între 1733 şi 1918 purtând denumirea de Elisabethopolis/Elisabetopol/Erzsébetváros/Eppeschdorf/Elisabethstadt. Ulterior, numele oraşului a fost schimbat în Dumbrăveni. Urmele prezenţei armeneşti în oraş sunt arhiprezente, tocmai din acest motiv puţinii armeni rămaşi şi astăzi pe aceste meleaguri organizează an de an o serie de evenimente culturale, artistice sau culinare. Astfel, la sfârşitul săptămânii trecute, la iniţiativa Fundaţiei Armene Dumbrăveni şi a Institutului de Armonologie din Cluj, avut loc un eveniment compus din trei părţi: expoziţia „Arta vestimentară armeană – Ceremonie şi Tradiţie”; un simpozion istoric (dr. Oana Habor, pr. Tibor Babota, dr. Tudor Sălăgean, dr. Remus Tanasă) şi un concert la duduk susţinut de solistul Radu-Cosmin Băleanu, împreună cu grup de muzicieni din cadrul Filarmonicii de Stat din Timişoara („dudukul” este un instrument tradiţional armenesc). Evenimentul a fost deschis de Excelenţa Sa Sergey Minasyan, ambasadorul Armeniei în România. (mai mult…)

Cam de la sfârșitului anului trecut, în spațiul public autohton a început să se discute cu altă intensitate despre conservatorism și despre roadele lăsate în urmă de conservatori. Atare delectări intelectuale se datorează îndeosebi apariției unui nou partid pe scena politică, o formațiune care, de pe băncile Parlamentului, se prezintă doctrinar și ca partid conservator. Însă, de la manifestările liderului cel mai vizibil al partidului și până la postările simpatizanților pe rețelele de socializare, mai nimic nu anunță conservatorismul în afară de folosirea anapoda a termenilor „conservator” sau „conservatorism”. Nici virulența mesajelor, nici postările sau scandările publice și nici stilul sau ținuta liderului nu indică faptul că ar fi vorba despre conservatorism. Harța, ranchiuna, demagogia sau complotismul nu sunt trăsături ale conservatorismului din simplul motiv că rascolnicismul nu face parte din tradiția intelectuală de factură conservatoare.

Vremurile digitalizate vin la pachet cu proroci ce trâmbițează dorința de a conserva un trecut glorios, existent doar în fițuicile de revizionism istoric sau care promit să construiască un viitor luminos pentru cei cu „noi origini sănătoase”. Dacă acești „profeți ai disperării” (după cum i-a numit Russell Kirk) ajung cei mai vocali sau cei mai prezenți actori din spațiul public, atunci oamenii inteligenți și întreprinzători se vor retrage în ascunzișuri (a se înțelege în intimitatea propriului pătrățel) pentru a se feri sau a nu oferi pricină de încruntare mâniei care stă să vină (mai mult…)

Partidul Conservator din România a avut o viață organizată statuar între anii 1880 și 1925. În această perioadă a fost la guvernare timp de aproximativ 15 ani, cu aproape 5 ani mai puțin decât Partidul Național Liberal. Până a ajunge la înființarea formală, ideile conservatoare au fost sădite în spațiul autohton de personalități politice și culturale ce au acționat în afara unui cadru organizat în mod oficial, însă în mod concentrat, în funcție de evoluția statului român modern. (mai mult…)

Articol publicat de Marginalia (15 martie 2021)

Cu un trecut obliterat de trecerea timpului, cu consemnări istoriografice nefavorabile și cu un prezent malițios cu orice fenomen mai puțin recent, conservatorismul nu se bucură de o receptare generoasă în zilele noastre. Cu toate că are în spate o tradiție intelectuală demnă de respect și merite istorice ce nu pot fi trecute cu vederea, conservatorismul se află în postura de a-și justifica existența la fiecare pas făcut, mai ales atunci când încearcă să se facă auzit pe scena politică.

Și cum modernitatea este caracterizată de hiperpoliticizarea societății, a gândirii și a așteptărilor, este inevitabil ca atunci când un actor politic scoate de la naftalină termenul „conservator(ism)” să nu stârnească priviri încruntate, imprecații și o retorică sfidătoare din partea celor care consideră o impietate îndrăzneala de a (re)aduce în lumină idei aparent desuete, precum cele pe care se sprijină conservatorismul. (mai mult…)

În cadrul oricărei comunități există momente când natura umană își arată limitele, ca de exemplu atunci când nemulțumirile ținute sub preș ies la suprafață și se transformă într-un spectacol grotesc al irațiunii. Fie că avem în vedere nereușite individuale, fie carențe de grup, este vorba despre frustări care se acumulează latent și care au nevoie doar de un eveniment cu impact emoțional pentru a erupe și a-i încrâncena pe membrii comunității. Într-o clipită, toate acele întrebări retorice care alimentează frustrările revin în atenția noastră: de ce alții au și eu nu? de ce alții pot și eu nu? de ce altora le vorbește Dumnezeu și mie nu? de ce alții iubesc și eu nu? Invariabil, culpa este căutată în ograda altuia și imediat se găsesc pricini pentru a învinui pe cineva pentru ceva, orice, atât cât să ne mai calmeze nouă conștiința bântuită de propriile incapacități sau de mofluzia comunității din care facem parte.

„Evoluția” presei din ultimele decenii vine ca o mănușă atitudinii escapiste ce are nevoie constantă de țapi ispășitori pentru a hrăni iluzia conform căreia cineva trebuie să fie de vină pentru lipsa paradisului terestru. Politicienii sunt mereu vinovați de ceva, în funcție de propriile simpatii partinice și de cultura politică ce ne caracterizează (dacă o posedăm!); cel puțin așa sunt văzute lucrurile printre contemporani. Li se atribuie păcate și celor din partidul X, și celor din partidul Y, și „oamenilor noi” că doar înaintea lor au existat alți „oameni noi” (nihil sub sole novum), și așa mai departe. (mai mult…)