Partidul Conservator din România a avut o viață organizată statuar între anii 1880 și 1925. În această perioadă a fost la guvernare timp de aproximativ 15 ani, cu aproape 5 ani mai puțin decât Partidul Național Liberal. Până a ajunge la înființarea formală, ideile conservatoare au fost sădite în spațiul autohton de personalități politice și culturale ce au acționat în afara unui cadru organizat în mod oficial, însă în mod concentrat, în funcție de evoluția statului român modern. (mai mult…)

Articol publicat de Marginalia (15 martie 2021)

Cu un trecut obliterat de trecerea timpului, cu consemnări istoriografice nefavorabile și cu un prezent malițios cu orice fenomen mai puțin recent, conservatorismul nu se bucură de o receptare generoasă în zilele noastre. Cu toate că are în spate o tradiție intelectuală demnă de respect și merite istorice ce nu pot fi trecute cu vederea, conservatorismul se află în postura de a-și justifica existența la fiecare pas făcut, mai ales atunci când încearcă să se facă auzit pe scena politică.

Și cum modernitatea este caracterizată de hiperpoliticizarea societății, a gândirii și a așteptărilor, este inevitabil ca atunci când un actor politic scoate de la naftalină termenul „conservator(ism)” să nu stârnească priviri încruntate, imprecații și o retorică sfidătoare din partea celor care consideră o impietate îndrăzneala de a (re)aduce în lumină idei aparent desuete, precum cele pe care se sprijină conservatorismul. (mai mult…)

În cadrul oricărei comunități există momente când natura umană își arată limitele, ca de exemplu atunci când nemulțumirile ținute sub preș ies la suprafață și se transformă într-un spectacol grotesc al irațiunii. Fie că avem în vedere nereușite individuale, fie carențe de grup, este vorba despre frustări care se acumulează latent și care au nevoie doar de un eveniment cu impact emoțional pentru a erupe și a-i încrâncena pe membrii comunității. Într-o clipită, toate acele întrebări retorice care alimentează frustrările revin în atenția noastră: de ce alții au și eu nu? de ce alții pot și eu nu? de ce altora le vorbește Dumnezeu și mie nu? de ce alții iubesc și eu nu? Invariabil, culpa este căutată în ograda altuia și imediat se găsesc pricini pentru a învinui pe cineva pentru ceva, orice, atât cât să ne mai calmeze nouă conștiința bântuită de propriile incapacități sau de mofluzia comunității din care facem parte.

„Evoluția” presei din ultimele decenii vine ca o mănușă atitudinii escapiste ce are nevoie constantă de țapi ispășitori pentru a hrăni iluzia conform căreia cineva trebuie să fie de vină pentru lipsa paradisului terestru. Politicienii sunt mereu vinovați de ceva, în funcție de propriile simpatii partinice și de cultura politică ce ne caracterizează (dacă o posedăm!); cel puțin așa sunt văzute lucrurile printre contemporani. Li se atribuie păcate și celor din partidul X, și celor din partidul Y, și „oamenilor noi” că doar înaintea lor au existat alți „oameni noi” (nihil sub sole novum), și așa mai departe. (mai mult…)

Articol publicat de Marginalia (6 ianuarie 2021)

Pe rețele de socializare circulă un citat atribuit lui Edmund Burke: „pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Dacă citatul a fost sau nu exprimat în această formă, de Edmund Burke sau de altcineva, este mai puțin important. Ceea ce atrage și electrizează este încărcătura morală, mai ales în cazul celor receptivi sau predispuși la „sloganită” (excesul de sloganuri). Citatul cuprinde doi termeni ce merită o atenție sporită deoarece denotă concepte puternice pe care unii nu le-ar mai dori exprimate în cetate decât în șoaptă sau eventual într-o formă cât mai răstălmăcită. Este vorba despre termenii „rău(l)” și „bun(i)”, care exprimă în fond tensiunea dintre cele două forțe milenare.

Or trimiterea la conceptele de „bine” și „rău” implică nevoia definirii lor, de unde și necesitatea de a descrie preceptele ce le dau sens și care le transpun în viața de zi cu zi. Binele și răul au fost descrise în mod obișnuit făcându-se apel la dimensiunea morală a ființei umane, prin apelul la moralitatea revelată sau descoperită. Diferite civilizații și-au pus amprenta asupra bagajului moral de care dispune omenirea, astfel că marile biblioteci ale lumii conțin scrieri care nu doar ne indică evoluția pluri-civilizațională a ființei morale, dar care ne și zugrăvesc posibile căi ce trebuie urmate pentru ca noi, cei de astăzi, să nu ne rătăcim printre utopii, luându-ne nasul la purtare, pierzând busola morală și uitând că nu suntem altceva decât pitici pe umerii unor giganți. (mai mult…)

Articol publicat de LaPunkt (12 octombrie 2020)

Seismul revanșard și, totodată, violent din SUA și unele țări ale Europei occidentale ne pune aparent pe drumurile deloc facile ale introspecției: cum și de ce s-a ajuns la asemenea fapte și declamații reprobabile? Am spus „aparent” pentru că privind retrospectiv cele întâmplate, ajungem la concluzia că doar bunele intenții nu sunt de ajuns pentru a afronta și gestiona crizele societale. Dacă este să fim onești, bunele intenții au constituit mereu portița prin care demagogii și falșii profeți au atras simpatii, voturi și putere, fie că profesau puritatea rasei, fie că slăveau proletariatul cu mâna pe Capital sau fie că, în zilele noastre, se dădeau cu fundul de pământ și se băteau cu cărămida în piept pentru minorități mai mult sau mai puțin închipuite.

Bunele intenții fără experiența și înțelepciunea celor dinainte, adică fără povețele deslușite de înaintași prin încercare, eroare și validare, nu sunt altceva decât un cal troian prin care se strecoară falangele de activiști, sofiști și simplificatori ai realității ce trâmbițează o viață mai bună pentru toți. Și cine nu dorește binele celorlalți dacă asta duce și la binele propriu, mai ales dacă tot scenariul este unul impersonal, în care „o să fie mai bine” implică intervenția unei entități abstracte? Este nevoie doar de încredere deplină în noii apostoli și de acceptarea netâlcuită a limbajului de lemn folosit de aceștia. (mai mult…)

92841920-a8fb-40f4-a386-2eca92c7ad43_thumb840

În zilele dinaintea noastră cuvântul suferă din cauza acelorași simplificări de care suferă și proprietatea: prea mulți au ajuns să le considere instrumente ale nedreptății, iar cine încă le privește așa cum sunt, adică pârghii ale ordinii și manifestări ale iscusinței/meritului, este denunțat drept retrograd. Cum așa?

Cei care astăzi atentează la ordinea proprietății private, fie că ar dori să abolească proprietatea, fie să o redistribuie, fie să o oblăduiască parțial în devălmășie, își găsesc sursa de inspirație în himerele lui Rousseau despre primul om. Rousseau susține că omul devine rău din momentul în care se naște societatea, aceasta născându-se imediat ce proprietatea privată este instaurată, imediat ce oamenii devin proprietari. El consideră că odată ce perspectiva proprietății private prinde contur în imaginarul uman, în inima individului își fac loc lăcomia și invidia, căci într-acolo te poartă dorința de a deveni proprietar, năzuința de a-ți mări proprietatea și, eventual, voința de a-l mofluza pe aproape prin devalorizarea sau acapararea proprietății acestuia. (mai mult…)

1001362598Articol publicat pe Marginalia (14 mai 2020)

Cuvântul „expert” provine din limba latină, din „expertus” – participiul trecut al verbului „experiri”, ce înseamnă a încerca. Deci, expertul este o persoană ce a devenit competentă într-un domeniu prin experiență practică și teoretică. O asemenea calitatea se dobândea și încă se dobândește în timp, desăvârșirea implicând depășirea statutului de ucenic, student, discipol, învățăcel sau boboc. În zilele noastre, conexiunea stabilă la internet și himera autosuficienței par să indice că etapele pot fi arse, că expertiza poate fi redistribuită, clasicul, canonul și cunoscutul începând a semăna cu exponate de muzeu.

Pentru a afla dacă suferi de o boală, mergi la medic, îi explici simptomele, iar acesta decide ce este de făcut. Degeaba ai urmat un curs rapid de navigare pe internet, tot medicul este cel care trage concluziile potrivite pe baza simptomelor. La fel și în materie de tare ale societății. Manifestările ce par a indica simptome de risc ar trebui analizate de cei cu pregătire în domeniu. În fața medicului nu prea îți vine să te afli în treabă contrazicându-l, căci este vorba despre sănătatea ta corporală. Însă, când vine vorba despre politică, economie, drept sau chiar teologie, foarte mulți se iau la harță cu experții din aceste domenii, căci, nu-i așa, nu mai este vorba în mod direct despre corpul lor. (mai mult…)

Articol publicat pe Marginalia (1 mai 2020)

Satisfacția cea mai mare a socotelilor istorice constă în ridicarea pâclei ce obliterează fenomene și evoluții umane ce încă au relevanță în zilele noastre. Multe se consideră a fi înțelese de la sine, când, de fapt, sunt încă învăluite în ceață pentru cine nu are răbdare să le analizeze cu bunăvoință și sagacitate. De multe ori, un blocaj, o lacună, graba sau patima ne privează de înțelegerea resorturilor fondatoare, ne opresc să ne adăpăm de la izvoare. Mai grav, ne transformă în victimele demagogilor pizmași ce rostogolesc clișee și trâmbițează sloganuri.

Unele dintre cele mai pătimașe discuții (aș îndrăzni să le numesc „răgete”, nu discuții) se ivesc atunci când se chestionează aportul civilizațional al creștinismului. Mai degrabă este pus aprioric la zid, împreună cu ale sale postulate morale decât să se discute cu adevărat. Prea mulți preiau acritic șarjele incriminatorii la adresa creștinismului, nenumărați ieniceri ai obscurantismului etalându-și disprețuitor autosuficiența pe rețelele de socializare. Puțintică așezare ar releva că două dintre marile certitudini câștigate ale societății moderne din Europa își datorează „normalitatea” creștinismului și ambianței dezvoltate de acesta. Este vorba despre femeie/feminitate și copil/copilărie. Nu-i așa că nu v-ați gândit la asta? (mai mult…)

646x404Articol publicat pe Adevărul (24 aprilie 2020)

Opusul bunăstării nu constă într-un trai cu lipsuri, ci într-o existenţă nesigură. În momentul în care propria viaţă depinde de capriciile potentaţilor zilei, nici foametea, nici setea, nici lipsa banilor nu te macină mai mult decât disperarea, decât gândul că lumina zilei de mâine poate fi stinsă de inşi pe care poate îi vei vedea, auzi sau simţi pentru prima şi ultima oară.

Lumina ta, lumina lor – a familialilor, lumina noastră – a tuturor, nu este doar un detaliu relativ ce depinde de bâzdâcurile voinţei umane. Toţi suntem la fel şi totodată diferiţi, de aceea lumina nu poate fi stinsă decât în mod natural, urmând ciclul firesc al rotaţiei soarelui, adică cel stabilit de Dumnezeu când „a numit lumina «zi», iar întunericul l-a numit «noapte»”.

După cum nimeni nu este în măsură să ascundă lumina, nimeni nu se află în postura de a pune lacăt beatitudinii. Pentru mulţi, este de ajuns o convieţuire circumscrisă între icoana din faţa ochilor, acoperişul de deasupra capului şi covorul de sub picioare. Adesea, beatitudinea se regăseşte în cele simple, în compania oamenilor simpli. Aceştia par a fi mai bine echipaţi pentru a capta esenţele ce pulsează viaţă în stare pură.

Cei mai mulţi dintre cei aproximativ 1.500.000 de armeni ce au pierit între anii 1915 şi 1923 erau persoane simple, ce nu doreau altceva decât să fie lăsate în pace pentru a se putea bucura de lumina zorilor şi de o libertate ordonată de imperativele coabitării alături de celelalte comunităţi religioase şi etnice din Imperiul Otoman. La 24 aprilie 1915, aproximativ 250 de lideri şi de intelectuali armeni au fost ucişi fiind acuzaţi de activităţi subversive şi de pactizare cu duşmanii Turciei din Primul Război Mondial, în speţă Imperiul Ţarist. În următorii ani, oameni de seamă şi de rând ai comunităţii armene au fost ucişi, torturaţi, lăsaţi să moară sau mânaţi de la spate cu armele de către autorităţile otomane, fie în mod direct prin oficialii statului, fie indirect prin neîmpiedicarea maselor furioase sau bandelor organizate de non-armeni, puse pe samavolnicii crunte la adresa unor semeni de altă religie sau etnie. Ca de fiecare dată când statu-quo-ul se clatină, populaţia ce simte că-şi pierde privilegiile vă căuta ţapi ispăşitori şi nu va da înapoi de la nimic, nici de la crimă, după cum s-a întâmplat în timpul genocidului armean dintre anii 1915 şi 1923.

Ar fi bine să conştientizăm că ceea ce au păţit armenii din perioada respectivă se poate repeta, că viaţa cântăreşte la fel de greu indiferent de religie, sex sau etnie şi, oricât de repetitiv ar suna, să nu uităm că atunci când nu ne mai interesează tragedia umană şi dramele semenilor, s-ar putea să fim luaţi prin surprindere de banalizarea răului. (Remus Tanasă)

 

00bab380f721ded7d11f881d26f7f29dArticol publicat de LaPunkt (8 aprilie 2020)

Bineînțeles că omenirea a mai trecut prin momente de răscruce și bineînțeles că Europa a mai depășit situații critice care au lăsat stigmate profunde pe trupul „bătrânului continent”. Ceea ce nu este înțeles e că de fiecare dată decontul s-a făcut mai întâi la nivel individual, prin vieți mutilate sau curmate, iar, mai apoi, la scară civilizațională, prin conversii și rupturi de ritm. Mai mereu europenii au priceput că tragedia tocmai încheiată constituia un test pe care trebuiau să-l dea și să-l treacă la o anumită perioadă, nu doar pentru a trage învățături noi sau a-și aminti de unele obliterate, ci și pentru a nu uita că existența omului este vremelnică.

De-a lungul timpului, europenii, în funcție de epocă, categorie socială sau nivel de educație, au fost obișnuiți să treacă peste anumite probe asociate etății, profesiei sau statusului social, fără de care individul nu s-ar fi primenit. Cu alte cuvinte, se aveau în vedere trepte menite a-l maturiza pe individ, pe măsură ce anii treceau, iar întreprinderile personale se diversificau și se acumulau. Pentru a te căli și pentru a intra pârguit în vâltorile vieții, era nevoie de a-ți declara intenția depășind extemporalele scrise și nescrise ale propriului context social. Se spera astfel ca individul să nu sucombe cu ușurință și să rămână în picioare în preajma momentelor de cumpănă. (mai mult…)