Articol publicat în Dilema Veche (ediția print, anul XIV, nr. 3-9 august 2017, p. 23 și online).
În epoca tehnologiei, miturile mundane circulă într-un ritm amețitor, cel puțin în acea parte a lumii mai omogenă civilizațional și tehnologic (Europa, SUA, Canada, și Australia). Unul dintre aceste mituri este cel al egalității în numele progresului, sau, cu alte cuvinte, mitul egalitarismului.
Consecința extremă a acestuia este că aproape a ajuns să se manifeste pseudo-religios, dispunând de propriul panteon cu zei și de propriile narațiuni fondatoare, mergându-se până acolo că, în numele egalitarismului, se șterg criterii, se calcă în picioare ierarhii și se denaturează mentalități.
Experiența și reflecția constituie practicile care au indicat intelectului direcțiile ce trebuie urmate pentru a articula principii și metode de evaluare pentru buna funcționare a comunităților umane. Este vorba despre străduința de a descifra reguli, care să permită armonizarea dintre latura instinctuală a individului și latura socială a grupului din care individul face parte, reguli al căror scop este de preveni conflictele dintre indivizi sau dintre grupuri. În altă ordine de idei, vorbim despre criteriile după care sunt ordonate sfere ale activității umane precum autoritatea (politică), cunoașterea și esteticul.
Or, tocmai criteriile determină clasificări și selecții, iar egalitarismul statuează că orice stratificare provoacă angoase sociale, deci „verticalitatea” nu ar trebui să mai existe. Astfel se face că președintele țării ar trebui să poată fi luat fizic de cravată sau înjurat public și virtual, ori de câte ori are chef vreun cetățean nemulțumit că țara nu merge cum își imaginează acesta din urmă că ar trebui să meargă; la fel se face că opinia unui cărturar este la fel de pertinentă precum cea a unui „specialist de Google”; nu în ultimul rând, astfel se face că muzica lui Mozart sau Havasi este la fel de rafinată precum sunetele care ies din laptopul unui DJ.
Clasificarea, în orice domeniu s-ar face, implică o schemă mentală ierarhică. Unii vor avea mereu un cuvânt mai greu de spus decât alții în diversele sfere ale activității umane, indiferent că privim din punct de vedere politic (demnitarii și funcționarii statului față de cetățeanul de rând), economic (antreprenorii față de cei fără de inițiativă privată), sapiențial (academicienii, profesorii și alte categorii de erudiți față de diletanți) sau artistic (artiștii consacrați – în sensul clasic, nu cel provenit din industria divertismentului –, față de simplii pasionați de artă).
Or, așa stând lucrurile, egalitarismul schimbă mentalitatea până într-acolo că meritul nu mai are sens, cel puțin meritul care presupune efort. De ce ar trebui să mai întreprind ceva dacă toți trebuie să avem parte de aceeași „primire” din partea comunității? Dacă activitatea tuturor este la fel, nici mai bună și nici mai rea, distincția aducătoare de recompense statutare sau pecuniare, ajunge să fie considerată o reminiscență a Evului Mediu, după cum le place să trâmbițeze cerberilor egalitarismului. Dacă vrei să te distingi și speri să obții vreo recompensă specială, pretenția ta nu se mai înscrie pe linia progresului, deci trebuie să te afli de partea greșită a istoriei (sic)!
Cu cât sunt mai multe meritele personale într-un anumit domeniu, și cu cât acesta este mai responsabil pentru dinamica societală a concetățenilor, cu atât insul respectiv capătă recunoașteri materiale și statuare mai semnificative. Recunoaștere peste recunoaștere, și astfel se solidifică scheletul elitei unei comunități. Într-un fel sau altul, meritul este etalonul ce ține în frâu tendințele individuale de parvenire prin metode aducătoare de prejudicii celor din jur. Bineînțeles, că etalonul poate fi fentat, ideea de merit poate fi diluată pentru ca unii să poată urca câte două sau trei trepte o dată. Alteori, este mutată din loc scara, treptele ierarhice modificându-se de la o epocă la alta. Însă, de aici și până la a da foc la scară și a relativiza ideea de merit, este un regres ce se va dovedi fatal oricărei civilizații.
Exacerbarea acestui fenomen pune în pericol fundamentele noastre civilizaționale deoarece subminează demersul milenar de căutare a unei formule pentru echilibrul dintre libertatea individuală și ordinea socială. Meritul implică distincție, iar acceptarea acesteia ușurează limpezirea mentală necesară pentru o conviețuire pașnică. Fără distincția certificată de reflecție și de experiență, ne-am întoarce la vremurile în care forța fizică impunea ierarhii și condamna la servitute, la subzistență și la exstincție categorii întregi de oameni. Haideți deci să elogiem distincția! (autor: Remus Tanasă)