Remus Tanasă

Conform comunicatului de presă al Episcopiei Romano-Catolice de Iași, la 30 septembrie a.c., Papa Francisc l‑a numit episcop auxiliar pentru Dieceza de Iaşi pe Monseniorul Petru Sescu. Joi, 11 noiembrie a.c., va fi hirotonit episcop de către PS Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi.

Din curriculum vitae din arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iași, aflăm că Monseniorul Petru Sescu s-a născut la Săbăoani, judeţul Neamţ, la data de 3 aprilie 1965. A urmat şcoala generală în satul natal, iar din 1979 a studiat la Liceul „Roman Vodă” din Roman. A absolvit apoi Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi (1983-1991). A fost hirotonit preot la Roma de către Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, la 26 mai 1991.

Descrierea stemei episcopului Petru Sescu (sursa: Ercis, autor: Pr. Iosif Dorcu)

Potrivit tradiţiei heraldice a Bisericii Catolice, stema unui episcop este în mod obişnuit compusă din: (mai mult…)

Rousseau este considerat, în general, drept cel mai influent scriitor al ultimelor două secole. Despre Lordul Acton se spune că ar fi afirmat, cu o doză de exagerare, că „Rousseau a produs mai multe efecte cu stiloul său decât Aristotel, Cicero, Sf. Augustin sau Sf. Toma din Aquino sau decât orice alt om care a trăit vreodată”. În orice caz, această butadă trebuie să fie interpretată în lumina a ceea ce spunea Madame de Stael: „Rousseau nu a inventat nimic, dar a dat foc la tot.” Ideile sale principale au fost anticipate cu prisosință, în special în Anglia. Aceste idei și-au găsit publicul țintă în rândul clasei de mijloc, care în secolul XVIII începea să câștige rapid putere și prestigiu, devenind de atunci dominantă.

Perspectiva rousseauistă asupra vieții a continuat să domine, cu multe modificări de suprafață, desigur, dar fără ca majoritatea oamenilor să chestioneze serios presupozițiile sale. În realitate, a discuta despre Rousseau înseamnă a pune în discuție principalele probleme ale vieții contemporane în literatură, politică, educație și, mai presus de toate, în religie. Nu este surprinzător din acest punct de vedere că reputația și scrierile sale au fost de la început și până în prezent un soi de teren de luptă internațional. (mai mult…)

Mesager de pace, înfăptuitor de uniune, dascăl de civilizație și, mai ales, corifeu al religiei lui Cristos și întemeietor al vieții călugărești în Occident: acestea sunt justele motive ale preamăririi Sfântului Benedict, abate. La prăbușirea Imperiului Roman, ajuns la epuizare, în timp ce unele regiuni ale Europei păreau să cadă în întuneric, iar altele erau încă lipsite de civilizație și de valori spirituale, el a fost cel care, printr-un efort constant și asiduu, a făcut să se nască pe acest continent al nostru aurora unei noi ere. În principal el și fiii săi au dus progresul creștin prin intermediul crucii, al cărții și al plugului în rândul populațiilor răspândite de la Mediterană până în Scandinavia, din Irlanda până pe șesurile Poloniei (cf. AAS 39 [1947], p. 453). (mai mult…)

La Editura Militară, în toamna acestui an, va apărea una din lucrările fundamentale de strategie, semnată de Edward N. Luttwak, un analist politic și militar bine cunoscut, cu origini românești. S-a născut la Arad, în 1942, într-o familie de evrei. În 1947, a părăsit România împreună cu familia, a crescut în Italia şi Anglia şi a lucrat la Londra, Paris şi Ierusalim. În anul 1972, s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde are o carieră de succes ca politolog şi expert internaţional de strategie militară, fiind şi consultant pentru preşedinţia americană.

Cartea Marea strategie a Imperiului Bizantin, în traducerea lui Radu Carp, este una controversată, discutată, comentată și aplaudată, în egală măsură. Ea a fost publicată în 2009, fiind ulterioară unei teze de licență despre strategia Imperiului Roman. Luttwak pornește de la constatarea conform căreia Imperiul Roman de Răsărit avea un mare dezavantaj în comparație cu echivalentul său occidental, din perspectivă strategică, având granițe mult mai expuse invadatorilor. Cu toate acestea, Imperiul Roman de Apus este cel care a dispărut mai întâi, în secolul V. Explicația supraviețuirii Imperiului Bizantin constă în „adaptarea strategică la circumstanțe noi”. Altfel spus, strategia a făcut diferența între supraviețuirea unui imperiu și decăderea altuia. Imperiul Bizantin nu a avut parte de victorii într-un șir neîncetat de bătălii, înregistrând, de altfel, și multe înfrângeri, chiar catastrofale.

Edward Luttwak remarcă foarte corect faptul că Imperiul Bizantin nu a avut nici diplomați profesioniști și nici un serviciu organizat de spionaj, neavând, prin urmare, două componente esențiale care au permis altor state sau imperii să supraviețuiască și să își domine adversarii. Având vecini agresivi, supus în permanență campaniilor de cucerire ale acestora, suferind înfrângeri mai mult decât repurtând victorii, cum a fost posibil ca Imperiul Bizantin să supraviețuiască? Ipoteza lui Edward Luttwak este că supraviețuirea este rezultatul dezvoltării unei adevărate conștiințe strategice: „bizantinii au fost nevoiți să supraviețuiască prin strategie sau să dispară cu totul”. (Sursa și prezentare completă: Trustul de Presă al MApN)