Socoteala unui îndărătnic

În vremurile de față suntem înconjurați de tot ceea ce avem nevoie pentru a fi într-o permanentă căutare a plăcerii imediate, a unei indistincții vrednice de ipostaza animalieră și complet neadecvată cu starea de om (et creavit Deus hominem ad imaginem suam).

Instinctul gregar ne însoțește, ba chiar ne premerge, ne liniștește și ne anunță, pentru ca, în cele din urmă, să ne banalizeze. Triada celor trei de „a” (autonomie, autosuficiență, autenticitate) întreține iluzia emancipării omului recent, oferindu-i „justificarea” pentru a urmări continuu o alinare nedefinită și schimbătoare, deci niciodată tangibilă. Tocmai din acest motiv, încearcă marea cu degetul cu ajutorul unor paliative seducătoare precum consumismul, ideologiile (ce prin natura lor alimentează bateria celor trei de „a”) sau exhibiționismul pe internet, permițând instinctelor să se înstăpânească de personalitate și pulsiunilor de rațiune: pofte, pasiuni, prezenteism.

Pentru omul recent, trecutul este privit laolaltă, ca un tot unitar imposibil de nuanțat; trecutul, cu vasele sale capilare ce se întind în epoca noastră (instituții, simboluri, tradiții), dacă nu este întrucâtva greșit, a ajuns nefolositor sau caduc și, în consecință, neimportant. Omul recent ar vrea să se dezaboneze de la moștenirea înaintașilor cu un singur „clic”, ca atunci când nu vrei să mai primești știri, informații sau oferte în căsuța de poștă electronică. Doar că în ceea ce privește identitatea personală și memoria colectivă nu te dezabonezi cu un simplu „clic”, căci tot ceea ce suntem astăzi provine inevitabil din ceea ce au fost și au experimentat generațiile dinaintea noastră.

Ignorând aceasta, declamând un viitor mai bun pornind de la un neant umplut cu intenții bune este ca și cum am dori ca după căderea Romei imperiale să urmeze imediat Renașterea: fără Evul Mediu, cu contribuțiile și tarele sale, ar fi fost imposibil. Nu trecutul constituie problema prezentului, ci faptul că omul recent a ales să se raporteze superficial, egoist și schematic la propria moștenire.

𝐸𝑙𝑖𝑔𝑒𝑟𝑒, 𝑡𝑟𝑎𝑐𝑡𝑎𝑟𝑒, 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑒𝑟𝑣𝑎𝑟𝑒…

1) a alege dar și a îndepărta, cu alte cuvinte a extrage ce este mai bun, mai meșteșugit și mai rânduit din experiența generațiilor dinaintea noastră și din înțelepciunea consemnată a înaintașilor;

2) a discuta, a dialoga și a negocia având în minte principii și povețe apropiate cu măsură;

3) a păzi și a se îngriji de ceea ce merită a fi transmis mai departe generațiilor următoare: standarde, instituții și moduri de viață.

În fața tăvălugului relativist și a cerbiciei à la (novi) homines novi, cele trei concepte ajută a ne orienta pe piața ideilor, în viața de zi cu zi, precum și pentru a face diferența între distincție (ars distinguendi) și mediocritate (ars troglodiția). Cu atât mai mult cu cât vremurile vin peste om la pachet cu profeți ce declamă a conserva un trecut glorios existent doar în manualele de revizionism istoric sau a impune un viitor luminos pentru cei cu „noi origini sănătoase” sau cu cărticica roșie a activistului în buzunarul unisex.

Imaginația morală și discernământul mefient sugerează un fel de a fi aparent învechit, însă în continuare posibil și, totodată, necesar. Printre vestigiile și ruinele generațiilor înaintașilor încă există precepte necesare pentru ca majoritățile durabile să găsească calea conviețuirii cu minoritățile capriciilor de moment și pentru a urma un bine comun care să reflecte moștenirea trecutului și să pregătească „talanții” viitorului. Violența e violență, anarhia e anarhie, legea e lege, proprietatea e proprietate iar viața este sfântă indiferent de câte sofisme și eufemisme ar fi folosite pentru a justifica excepția de la regulă în dorința de a flata omul recent. (Remus Tanasă)

ETIAMSI OMNES, EGO NON: „Negociem orice, dar nu negociem principii” (Corneliu Coposu)