Am scris despre eliminarea granițelor dintre sublim și vulgar, elegant și grosolan, obișnuit și neobișnuit, potrivit și nepotrivit, cuviincios și necuviincios, pudic și impudic, al nostru și al lor, natural și artificial. Lista acestor etichetări poate fi continuată, cuprinzând diferențierile fundamentale: bine și rău, frumos și urât, nobil și josnic, curaj și lașitate, patriotism și trădare. Pentru a folosi aceste diferențieri este nevoie de o percepție a lumii mai rafinată, precum și de o capacitate a intelectului care să descrie întinderea mare dintre senzații și calități.

Priceperea de a observa și de a trasa granițele s-a caracterizat dintotdeauna printr-o mare subtilitate. Ștergerea granițelor a apărut în trecut pe o scară mai mare în perioada încălcării generale a normelor și s-a încheiat de obicei prost. Prin emanarea brutalității, a siguranței excesive de sine, a îngâmfării păguboase, a triumfului primitivismului asupra rafinamentului, atitudini care s-au manifestat și în mișcările totalitare. I-au cedat oameni remarcabili, uneori nebuni, alteori oameni complet demoralizați, deși s-a manifestat de la începutul lumii, la un moment dat nu a fost acceptată ca atitudine generală. Jocul de-a granițele a fost totdeauna grevat de un mare risc: ispita vanității, amenințarea cu păcatul, primejdia eșecului dramatic și compromițător, expunerea în fața unei rușini dezonorante, alunecarea în nebunia iresponsabilității. (mai mult…)

*autor (extras): Nadia Văcaru, sursa: Dialog Teologic, Iași, 2013, pp. 78-92.

Magisteriul Papei Leon al XIII-lea, prin Enciclica Rerum novarum, se concentrează asupra aşa-numitei problematici sociale, adică acel fenomen nou care reprezenta totalitatea problemelor generate de conflictul dintre capital şi muncă în contextul decisiv al revoluţiei industriale. Răspunzând aşteptărilor unei generaţii de catolici în materie de doctrină socială, cu scopul de a conforma propria contribuţie cu directivele Sfântului Scaun, Enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea a reprezentat începutul oficial al Doctrinei sociale a Bisericii.

În momentul alegerii sale ca papă, Sfântul Scaun se afla într-o situaţie cu totul inedită: nu mai deţinea niciun statut juridic în plan internaţional şi nu mai avea niciun suport teritorial. Papa Leon al XIII-lea a fost primul papă care nu mai era un suveran temporal, astfel încât a trebuit să găsească un mod nou de exercitare a misiunii pontificale, într-un context politic şi cultural complet nou. (mai mult…)

Exortația apostolică
FAMILIARIS CONSORTIO
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
despre îndatoririle familiei creștine în lumea de astăzi

Introducere

Biserica în slujba familiei

1. Transformările ample, rapide și profunde ale societății și culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituții. Multe familii trăiesc această situație în fidelitate față de acele valori spirituale care stau la baza instituției familiale. Altele plutesc în nesiguranță ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt de-a dreptul străine și oarecum necunoscătoare ale semnificației vieții de familie și ale adevărului sens al vieții conjugale și familiale. Altele, împiedicate de diferite nedreptăți sociale, nu pot să-și realizeze drepturile fundamentale. (mai mult…)

Sunt oameni, și unele periodice, care nu se simt bine decât dacă se ceartă. Orice o fi și cum o fi, nu-i bun; nu-i bun și gata! Ori e „prea mult”, ori e „prea puțin”; ori nu-i așa și-i altminteri, ori nu-i cum se așteaptă și-i cum nu s-au gândit. Orientările nu se fac nici după bicisnici, nici după lipsa de cultură.

Dacă cineva a reușit, în sfârșit, să învețe alfabetul, nu-i un motiv să scrie un tratat de psihologie ori să scoată o gazetă, dar, dacă o scoate printr-un fel de perversitate tipografică, atunci nu-i un motiv să-ncerce a se pune familiar la discuție cu oamenii serioși; și, de cumva persistă în această imprundență, atunci… se pot găsi colecționari care să fixeze locul în natură oricărei vietăți…

(sursa: Grigore T. Popa, Pericolul neisprăviților, Ed. „Grigore T. Popa, Iași, 2017, pp. 422-423)

Prezentare și traducere de Claudiu Soaresursa: „Cercetări filosofico-psihologice”, anul X, nr. 1, Bucureşti, 2018, p. 129-133.

Discursurile care urmează au fost inserate de către Pierre Nicole (moralist şi teolog jansenist) în tratatul său intitulat De l’éducation du prince (apărut în anul 1670, la Paris, sub pseudonimul „sieur de Chanteresne“), la opt ani de la moartea lui Pascal. Niciun document nu confirmă afirmaţiile lui Pierre Nicole din prefaţa la mai sus menţionatul tratat, conform cărora aceste discursuri au fost rostite de către Pascal în beneficiul unui „vlăstar de neam ales“ şi transcrise ulterior, cu o „savantă acurateţe“, de către un martor de „suficientă încredere“. Opinia unanimă, însă, de la Saint Simon însuşi (care ne dezvăluie până şi numele progeniturii de viţă pentru care au fost alcătuite discursurile: Charles Honoré de Chevreuse) şi până la Léon Brunschvicg, autorul ediţiei de referinţă al arhivelor manuscrise Pascal (OEuvres complètes de Blaise Pascal publiées suivant l’ordre chronologique, Librairie Hachette, 1904), este că aceste texte se situează în strânsă legătură cu fragmentele din Pensées care tratează tema justiţiei şi, prin urmare, că autenticitatea, conţinutul şi stilul lor nu pot face obiectul unei pastişe decât dacă pastişorul ar fi fost un filozof care ar fi gândit şi scris… aidoma lui Pascal. (mai mult…)

autor: Anton Coșa, fragment din lucrarea sa de doctorat Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, București, 2004; sursa: Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”.

lineleaves

Începutul acestor preocupări ştiinţifice privindu-i pe catolicii din Moldova, se regăseşte în anul 1780 când, un preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (cunoscutul Siculicidium[1]), foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”[2] într-o scrisoare trimisă cărturarului Vincent Blacho. Preotul Zöld reia aceeaşi sintagmă pe 11 ianuarie 1781 într-o altă scrisoare[3] către episcopul Transilvaniei Ignácz Battyáni. Astfel, acesta face o inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) şi „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel un fals etnonim şi implicit o falsă problemă etnică în Moldova. (mai mult…)

Editura Serafica a publicat în 2019 lucrarea semnată de pr. dr. Adrian Măgdici, Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice, a cărei traducere îmi aparține. Iată un fragment din această lucrare (pp. 57-61).


Începând cu iluminismul, între credință și rațiune a apărut un abis profund. Chiar și astăzi se simt efectele acestei scindări; mai mult decât atât, în lumea de azi conflictul dintre năzuința cercetării științifice neîngrădite și exigența respectării demnității persoanei (care presupune și credința în Dumnezeu) pare să se fi acutizat.

Acest fals contrast a fost evidențiat deja de Pius al XII-lea care, în Enciclica Humani generis (1950), a combătut interpretările eronate, de sorginte evoluționistă. Lăsând la o parte intervențiile magisteriale care s-au succedat de atunci, ne este îndeajuns să amintim Enciclica Evangelium vitae (1995) care, referindu-se la viața umană, subliniază că multe dintre filosofiile și interpretările științifice cu iz filosofic din zilele noastre tind să nege că embrionul uman ar avea vreo identitate personală, cu toate că o analiză obiectivă a datelor științifice și a doctrinei Bisericii demonstrează tocmai contrariul, și anume că dreptul la viață și inviolabilitate absolută este – chiar din momentul conceperii – primul și principalul drept al fiecărui om, indiferent de credința sa religioasă; iar acest drept îi revine în virtutea faptului că este om [1]. (mai mult…)

weaverPrejudecata devine o ghioagă folosită pentru a doborî dușmanii: distincțiile tradiționale, esențiale pentru o societate funcțională, sunt acum atacate, considerându-se că se bazează pe prejudecăți.

O porțiune interesantă de istorie politică iese la iveală atunci când ne propunem să descoperim cum a devenit „prejudecată” un cuvânt injurios. Cu toții știm că acest termen nu mai este folosit în sensul său nevinovat, de „judecată nefondată pe dovezi”. Este folosit, în schimb, drept armă împotriva inamicilor. Astăzi, lumea vuiește de acuzații de „prejudecată”, iar nota stridentă ce i-a fost imprimată de „liberali” și radicali sugerează un rezervor de sentimente și scopuri în spatele invocării acestui cuvânt. Acest lucru devine și mai evident dacă ne amintim că în literatura controversată de acum o sută de ani – sau chiar de acum două generații – nu întâlnim acest tip de instigare violentă împotriva prejudecății ce ne întâmpină acum din toate părțile. Oamenii nu erau atât de indignați că ceilalți au alte convingeri și puncte de vedere. Mai degrabă, se așteptau să se întâlnească cu ele și să le combată cum puteau mai bine. Nu întâlnim manevrele abile și aerul de ultraism cu care suntem astăzi familiarizați. (mai mult…)

mihail-KogalniceanuDiscursul Ministrului Trebilor din Afară, domnul Mihail Kogălniceanu, din cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților – 9 mai 1877

„Domnilor deputați, în afară de pozițiunea mea de ministru, ca român am aplaudat la limbajul românesc, energic, patriotic, al onorabilului domn Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministrul Trebilor din Afară și prin a cărui slabă voce România astăzi vorbește în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe domnia-sa și să consult mai mult inima decât rațiunea rece.

Onorabilul domn Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. Domnia-sa, vorbind despre spionii care cutreieră țărmii noștri dunăreni, față în față și chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice și eu la rândul meu: un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoare a dirige interesele țării față cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oștirii României, poate să compromită soarta națiunii române. (mai mult…)

SiruniÎn dicţionarul de „Figuri de armeni din România”,aparţinând regretatului Bogdan Căuş, Hagop Djololian, cunoscut,îndeobşte, în cercurile specialiştilor sub numele de Siruni e definit,pe bună dreptate,drept unul dintre prestigioşii umanişti ai veacului XX.Păstrând proporţiile el poate fi comparat nu doar prin preocupările literare şi ştiinţifice,dar şi prin orientarea politică,cu Nicolae Iorga. Dacă Iorga i-a avut ca modele româneşti pe Heliade-Rădulescu,Haşdeu şi Eminescu, modelul intelectual al lui Siruni a fost marele savant român. Printr-o fericită împrejurare, tânărul imigrant,supravieţuitor al genocidului armenilor din Imperiul Otoman i-a devenit emul.

Întâmplarea care l-a adus în preajma lui Iorga nu a fost deloc…întâmplătoare,ea fiind una providenţială. Atât pentru cultura armeană,cât şi pentru istoriografia română.Dacă e aşa-şi nu credem că am putea fi contrazişi-am avea o nouă dovadă că era îndreptăţit Mircea Eliade să creadă că sacrul se camuflează în profan.Mai ales în timpurile moderne în care chiar şi sărbătorile s-au secularizat! (mai mult…)