Categorie: Din cărți

I
Pentru a judeca și a prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul, prin care geniul său și-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice și pe Alexandru Lăpușneanu, acest cap d-operă de stil energic și de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrie Baladele lui V. Hugo și a compus acea colecție de Păcate ale tinereților, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaților români.

A sosi pe lume într-o țară liberă și civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea țară o limbă cultă și avută, pentru a-și exprima ideile și simțirile, este un avantaj imens pentru acei chemați a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecționate; un cultivator harnic și priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic și ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat și perfecționat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoștință curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice și a pregătit pământul pentru holdele viitorului? Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din România care a înzestrat patria lui cu produceri atât mai prețioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului.

Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a viețuit, a luptat și a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generația actuală; însă mulți sunt încă în viață care îl vor recunoaște și-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii pași ai juneții sale, el, ce avea o inimă fierbinte și un spirit luminat de razele soarelui occidental. (mai mult…)

Articol publicat de Hagop Djololian Siruni în „ANI. Revistă de cultură armeană”, anul I, vol. IV, Bucureşti 1936, pp. 82-88.

Poporul armean a avut mulţi prieteni. Martiriul său de veacuri i-a câştigat prieteni printre toate popoarele lumii. Chinul iară precedent pe care la îndurat nu putea să nu umple de re­voltă conştiinţa lumii civilizate şi să nu creeze o admirabilă falangă de protectori, cari au plâns la durerile poporului armean şi s’au entuziasmat la eforturile făcute de acesta.

Însă puţini au fost aceia cari au iubit poporul armean pentru meritele lui. Cari să cunoască Modestul aport ce acest popor mic, a adus civilizaţiei omenirii, înfruntând vijeliile, sfidând ob­stacolele ce i sau pus în cale de secole şi de popoare.

Prof. N. lorga este unul din aceşti puţini. El a studiat poporul armean, şi a găsit în el un popor care chemse în Orient gândirea Occidentului, şi dusese în Occident mistica Orientului, care a tins spre adevăr, care găsise frumo­sul şi-l împletise în cântece şi poezii nemuritoare, pe pergamente şi pe turle. El a găsit în Armeni acest popor şi l’a iubit din su­flet, la iubit cu plăcere, fără ca cineva să cerşească de la el milă, fără să aştepte un cuvânt de gratitudine.

Armenii în istoria Românilor (mai mult…)

Am scris despre eliminarea granițelor dintre sublim și vulgar, elegant și grosolan, obișnuit și neobișnuit, potrivit și nepotrivit, cuviincios și necuviincios, pudic și impudic, al nostru și al lor, natural și artificial. Lista acestor etichetări poate fi continuată, cuprinzând diferențierile fundamentale: bine și rău, frumos și urât, nobil și josnic, curaj și lașitate, patriotism și trădare. Pentru a folosi aceste diferențieri este nevoie de o percepție a lumii mai rafinată, precum și de o capacitate a intelectului care să descrie întinderea mare dintre senzații și calități.

Priceperea de a observa și de a trasa granițele s-a caracterizat dintotdeauna printr-o mare subtilitate. Ștergerea granițelor a apărut în trecut pe o scară mai mare în perioada încălcării generale a normelor și s-a încheiat de obicei prost. Prin emanarea brutalității, a siguranței excesive de sine, a îngâmfării păguboase, a triumfului primitivismului asupra rafinamentului, atitudini care s-au manifestat și în mișcările totalitare. I-au cedat oameni remarcabili, uneori nebuni, alteori oameni complet demoralizați, deși s-a manifestat de la începutul lumii, la un moment dat nu a fost acceptată ca atitudine generală. Jocul de-a granițele a fost totdeauna grevat de un mare risc: ispita vanității, amenințarea cu păcatul, primejdia eșecului dramatic și compromițător, expunerea în fața unei rușini dezonorante, alunecarea în nebunia iresponsabilității. (mai mult…)

*autor (extras): Nadia Văcaru, sursa: Dialog Teologic, Iași, 2013, pp. 78-92.

Magisteriul Papei Leon al XIII-lea, prin Enciclica Rerum novarum, se concentrează asupra aşa-numitei problematici sociale, adică acel fenomen nou care reprezenta totalitatea problemelor generate de conflictul dintre capital şi muncă în contextul decisiv al revoluţiei industriale. Răspunzând aşteptărilor unei generaţii de catolici în materie de doctrină socială, cu scopul de a conforma propria contribuţie cu directivele Sfântului Scaun, Enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea a reprezentat începutul oficial al Doctrinei sociale a Bisericii.

În momentul alegerii sale ca papă, Sfântul Scaun se afla într-o situaţie cu totul inedită: nu mai deţinea niciun statut juridic în plan internaţional şi nu mai avea niciun suport teritorial. Papa Leon al XIII-lea a fost primul papă care nu mai era un suveran temporal, astfel încât a trebuit să găsească un mod nou de exercitare a misiunii pontificale, într-un context politic şi cultural complet nou. (mai mult…)

Exortația apostolică
FAMILIARIS CONSORTIO
a suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
despre îndatoririle familiei creștine în lumea de astăzi

Introducere

Biserica în slujba familiei

1. Transformările ample, rapide și profunde ale societății și culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituții. Multe familii trăiesc această situație în fidelitate față de acele valori spirituale care stau la baza instituției familiale. Altele plutesc în nesiguranță ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt de-a dreptul străine și oarecum necunoscătoare ale semnificației vieții de familie și ale adevărului sens al vieții conjugale și familiale. Altele, împiedicate de diferite nedreptăți sociale, nu pot să-și realizeze drepturile fundamentale. (mai mult…)

Sunt oameni, și unele periodice, care nu se simt bine decât dacă se ceartă. Orice o fi și cum o fi, nu-i bun; nu-i bun și gata! Ori e „prea mult”, ori e „prea puțin”; ori nu-i așa și-i altminteri, ori nu-i cum se așteaptă și-i cum nu s-au gândit. Orientările nu se fac nici după bicisnici, nici după lipsa de cultură.

Dacă cineva a reușit, în sfârșit, să învețe alfabetul, nu-i un motiv să scrie un tratat de psihologie ori să scoată o gazetă, dar, dacă o scoate printr-un fel de perversitate tipografică, atunci nu-i un motiv să-ncerce a se pune familiar la discuție cu oamenii serioși; și, de cumva persistă în această imprundență, atunci… se pot găsi colecționari care să fixeze locul în natură oricărei vietăți…

(sursa: Grigore T. Popa, Pericolul neisprăviților, Ed. „Grigore T. Popa, Iași, 2017, pp. 422-423)

Prezentare și traducere de Claudiu Soare, sursa: „Cercetări filosofico-psihologice”, anul X, nr. 1, Bucureşti, 2018, p. 129-133.

Discursurile care urmează au fost inserate de către Pierre Nicole (moralist şi teolog jansenist) în tratatul său intitulat De l’éducation du prince (apărut în anul 1670, la Paris, sub pseudonimul „sieur de Chanteresne“), la opt ani de la moartea lui Pascal. Niciun document nu confirmă afirmaţiile lui Pierre Nicole din prefaţa la mai sus menţionatul tratat, conform cărora aceste discursuri au fost rostite de către Pascal în beneficiul unui „vlăstar de neam ales“ şi transcrise ulterior, cu o „savantă acurateţe“, de către un martor de „suficientă încredere“. Opinia unanimă, însă, de la Saint Simon însuşi (care ne dezvăluie până şi numele progeniturii de viţă pentru care au fost alcătuite discursurile: Charles Honoré de Chevreuse) şi până la Léon Brunschvicg, autorul ediţiei de referinţă al arhivelor manuscrise Pascal (OEuvres complètes de Blaise Pascal publiées suivant l’ordre chronologique, Librairie Hachette, 1904), este că aceste texte se situează în strânsă legătură cu fragmentele din Pensées care tratează tema justiţiei şi, prin urmare, că autenticitatea, conţinutul şi stilul lor nu pot face obiectul unei pastişe decât dacă pastişorul ar fi fost un filozof care ar fi gândit şi scris… aidoma lui Pascal. (mai mult…)

autor: Anton Coșa, fragment din lucrarea sa de doctorat Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Teză de doctorat, Academia Română, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, București, 2004; sursa: Asociația Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaș”.

lineleaves

Începutul acestor preocupări ştiinţifice privindu-i pe catolicii din Moldova, se regăseşte în anul 1780 când, un preot secui, pe nume Zöld Péter, refugiat în Moldova în urma evenimentelor de la Madéfalva din 1764 (cunoscutul Siculicidium[1]), foloseşte relativ la catolicii din spaţiul moldav sintagma „ceangăi-maghiari”[2] într-o scrisoare trimisă cărturarului Vincent Blacho. Preotul Zöld reia aceeaşi sintagmă pe 11 ianuarie 1781 într-o altă scrisoare[3] către episcopul Transilvaniei Ignácz Battyáni. Astfel, acesta face o inovaţie lingvistică prin alăturarea a doi termeni: „ceangău” (folosit pe atunci în Transilvania) şi „ungur” (folosit la adresa catolicilor moldoveni cu sensul de locuitor venit din Ţara Ungurească, cum mai era denumită Transilvania) raportând noul termen la o comunitate (aceea a catolicilor din Moldova) şi creând în acest fel un fals etnonim şi implicit o falsă problemă etnică în Moldova. (mai mult…)

Editura Serafica a publicat în 2019 lucrarea semnată de pr. dr. Adrian Măgdici, Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice, a cărei traducere îmi aparține. Iată un fragment din această lucrare (pp. 57-61).

Începând cu iluminismul, între credință și rațiune a apărut un abis profund. Chiar și astăzi se simt efectele acestei scindări; mai mult decât atât, în lumea de azi conflictul dintre năzuința cercetării științifice neîngrădite și exigența respectării demnității persoanei (care presupune și credința în Dumnezeu) pare să se fi acutizat.

Acest fals contrast a fost evidențiat deja de Pius al XII-lea care, în Enciclica Humani generis (1950), a combătut interpretările eronate, de sorginte evoluționistă. Lăsând la o parte intervențiile magisteriale care s-au succedat de atunci, ne este îndeajuns să amintim Enciclica Evangelium vitae (1995) care, referindu-se la viața umană, subliniază că multe dintre filosofiile și interpretările științifice cu iz filosofic din zilele noastre tind să nege că embrionul uman ar avea vreo identitate personală, cu toate că o analiză obiectivă a datelor științifice și a doctrinei Bisericii demonstrează tocmai contrariul, și anume că dreptul la viață și inviolabilitate absolută este – chiar din momentul conceperii – primul și principalul drept al fiecărui om, indiferent de credința sa religioasă; iar acest drept îi revine în virtutea faptului că este om [1]. (mai mult…)

weaverPrejudecata devine o ghioagă folosită pentru a doborî dușmanii: distincțiile tradiționale, esențiale pentru o societate funcțională, sunt acum atacate, considerându-se că se bazează pe prejudecăți.

O porțiune interesantă de istorie politică iese la iveală atunci când ne propunem să descoperim cum a devenit „prejudecată” un cuvânt injurios. Cu toții știm că acest termen nu mai este folosit în sensul său nevinovat, de „judecată nefondată pe dovezi”. Este folosit, în schimb, drept armă împotriva inamicilor. Astăzi, lumea vuiește de acuzații de „prejudecată”, iar nota stridentă ce i-a fost imprimată de „liberali” și radicali sugerează un rezervor de sentimente și scopuri în spatele invocării acestui cuvânt. Acest lucru devine și mai evident dacă ne amintim că în literatura controversată de acum o sută de ani – sau chiar de acum două generații – nu întâlnim acest tip de instigare violentă împotriva prejudecății ce ne întâmpină acum din toate părțile. Oamenii nu erau atât de indignați că ceilalți au alte convingeri și puncte de vedere. Mai degrabă, se așteptau să se întâlnească cu ele și să le combată cum puteau mai bine. Nu întâlnim manevrele abile și aerul de ultraism cu care suntem astăzi familiarizați. (mai mult…)