„Cine se exprimă azi împotriva ideii de federaţie europeană din perspectivă naţională şi/sau creştină ar trebui să nu uite că federalismul este puternic influenţat de varianta sa personalistă, reprezentată de Emmanuel Mounier (Le personnalisme, Les Presses Universitaires de France, Paris, 1949) sau Denis de Rougemont (Politique de la personne, Editions „Je Sers” Paris, 1946; vezi şi Cristina-Maria Dogot, Le fédéralisme, fondement intellectuel de la construction européenne: Le fédéralisme personnaliste de Denis de Rougemont, Editions Universitaires Européennes, 2011).

Autorii reuniţi în jurul revistei Esprit se înrudeau spiritual cu personalismul teoretizat de Berdiaev. Concepţia despre persoană a părintelui Dumitru Stăniloae (Teologia dogamtică ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010), personalismul energetic al lui Constantin Rădulescu-Motru (Personalismul energetic, Albatros, Bucureşti, 2005) fac parte din acelaşi curent de gândire mai larg. Autorii români nu au ajuns atât de departe încât să teoretizeze relaţia dintre o formă de organizare statală şi teologia persoanei, dar federaliştii francezi au mers în această direcţie. (mai mult…)

Articol publicat de Contributors (8 septembrie 2015) şi EuroPunkt (15 octombrie 2015).

Ca europeni, memoria istorică ne spune că stabilitatea este reţeta pentru o formulă capabilă să îmbine tradiţia şi viitorul, bunăstarea şi competiţia, iniţiativa privată şi coeziunea comunitară. Bineînţeles, avem în vedere stabilitatea înţeleasă ca fenomen opus dezechilibrului social/societal, polarizării ideologice şi atomizării moderne. Stabilitatea sub forma evoluţiei treptate şi a unei ordini în mişcare, ne trimite cu gândul la speranţele strămoşilor noştri care au schiţat planuri şi au iniţiat demersuri în vederea unei societăţi armonioase şi a unui stat neinvaziv. Pe măsură ce spontaneitatea interacţiunii umane a adăugat noi variabile, unele constante au dispărut ori s-au trasnformat, fără a altera însă năzuinţa umană de pace. (mai mult…)

oakeshott„A-ţi înfrâna propriile convingeri şi dorinţe, a recunoaşte starea reală a lucrurilor, a simţi «la mână» echilibrul lucrurilor, a tolera ceea ce este respingător, a distinge între delict şi păcat, toate acestea sunt performanţe dificile; şi sunt performaţe pe care nu trebuie să le cauţi la cei tineri.

Pentru fiecare, zilele de tinereţe sunt un vis, o încântătoare nebunie, un dulce solipsism. În acele zile, nimic nu are o formă stabilă, nimic nu are un preţ stabil; totul e posibil şi trăim bucuroşi pe credit [datorie]. Nu există obligaţii de respectat; nu există socoteli de ţinut. Nimic nu este precizat dinainte; orice lucru este ceea ce putem face noi din el. Lumea este o oglindă în care căutăm reflectarea propriilor dorinţe. Îmbinarea emoţiilor violente este irezistibilă. (mai mult…)

Articol publicat de LaPunkt (28 august 2015)

Un proverb românesc spune că „graba strică treaba”, iar un altul îl completează adăugând că „cine se grăbeşte, curând osteneşte”. Fie că vorbim de individ, fie de comunitate, cele două proverbe nu îşi pierd validitatea. Dacă indivizii care alcătuiesc comunitatea îşi fac temele serios, ajung la aceeaşi concluzie. Pentru a-ţi face însă temele este nevoie de valori şi modele, îndrumare şi formare, muncă şi dedicare. Mai pe scurt, este nevoie de parcurgerea drumului neasfaltat al educaţiei.

Tocmai educaţia este capitolul la care stăm cel mai prost, însă nu nepărat din cauza motivelor cel mai des invocate (sistem educaţional de stat prost gândit şi oricum „prea de stat”, sau salarizarea inadecvată a cadrelor didactice), ci mai ales din cauza unei reflecţii insuficiente asupra conceptului de educatio. (mai mult…)

Growing-ideas-color-illustration

„A fi intelectual e un mod de existenţă în lume, caracterizat prin participare critică la nevoile acesteia, prin străduinţa de a-i lămuri orizontul în sens umanist. Intelectualul nu poate fi un simplu artizan, fie şi deţinător de subtile instrumente de lucru, cu atât mai puţin un sfetnic al puterii. Vocaţia lui e, din contra, critica realităţii ambiente, critică întreprinsă mai ales sub acel unghi al devenirii, menit a înlesni o cât mai bună integrare în economia de ansamblu a lucrurilor. O etică a responsabilităţii trebuie să-i motiveze gesturile, oricât de timide, oricât de restrânse ca sferă de acţiune.

Desigur, câmpul intelectualităţii e vast şi o definire corectă nu se poate face în câteva cuvinte. Sociologi, antropologi, politologi dezbat de multă vreme chestiunea, examinând-o în numeroasele ei faţete şi propunând interpretări demne de tot interesul, de n-ar fi să amintesc aici decât pe acelea iniţiate de Pierre Bourdieu în Homo Academicus şi alte scrieri.

Intelectualul dispune, evident, de o putere simbolică ce nu poate fi neglijată într-o societate modernă. De la Montesquieu la Marlraux şi de la acesta din urmă la incitantele eseuri ale «noilor filosofi», o fomentaţie continuă a făcut să se contureze mai precis, nu o dată şi convulsiv, rostul intelectualului în societate.

Bernard-Henri Lévi se întreba nu demult (Eloge des intellectueles, 1987) dacă se mai poate închipui lumea fără această categorie socială, semnificând în primul rând curajul reflecţiei lucide, capacitatea de a lua distanţă în raport cu ceea ce se întâmplă.

«Fără inteligenţă, spunea Iorga, e cineva pradă altora; cu oarecare inteligenţă, el vede în alţii numai prada sa». E nevoie de multă inteligenţă dublată de un cod moral, pentru ca vocaţia amintită să nu cadă sub semnul sterilităţii ori să devină ea însăţi o sursă poluantă pentru corpul social”.

(Alexandru Zub, fragment din Condiţia intelectualului, text radiodifuzat la 11 ianuarie 1990)

„E dară o datorie urgentă şi hotărâtoare pentru viitorul consolidării şi unităţii sufleteşti a patriei noastre întregite să dăm cărţi în limba maghiară, germană şi rusă concetăţenilor noştri de aceste naţionalităţi.

Să se traducă sistematic tot ceea ce e mai de seamă în literatura şi ştiinţa română, să se dea expuneri critice şi istorice asupra artei noastre, să se facă albume, colecţii şi călăuze bogat ilustrate, pentru întreaga ţară în limbile pomenite. Alăturea de acestea să se dea, pe româneşte tot ce e mai bun din literatura şi ştiinţa creată de reprezentanţii diferitelor minorităţi cari trăiesc în România.

Învăţaţii şi artiştii lor să fie aleşi, onorific, spre a le demonstra stima şi preţuirea noastră, în diferitele societăţi ştiinţifice, literare şi artistice general româneşti şi la neîncrederea lor să se răspundă cu cea mai larg omenească înţelegere şi cel mai distins cavalerism, în conştiinţa tăriei noastre indiscutabile.

Dar mai mult ca toate acestea, noi, învăţătorii de toate gradele suntem datori cu ceva foarte modest, dar de o importanţă capitală: trebuie să dăm manuale bune despre literatura, istoria, geografia, ştiinţa, arta românească în limbile minorităţilor, pentru şcoalele lor de toate categoriile şi de toate gradele”.

(Vasile Pârvan, Scrieri, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, pp. 182-183)

Petru_Th._Missir_ILR_498„Nu este adevărat că sistemul constituţional reclamă ca toate oficiile de sub puterea executivă să fie îndeplinite de oameni coloraţi politiceşte. Dacă totuşi se face, aceasta are următoarele neajunsuri:

1) Statul îşi vede serviciile sale rău îndeplinite de către nişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramurii în care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelul colegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cu putinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri în mâinile lor. Aceasta pentru funcţionarii care sunt cel puţin oneşti.

2) În societate se creează deprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi se încurajează specula neonestă. Se toceşte sentimentul natural care reprobă minciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuinţare se face cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îşi caută mângâiere în utopii mai vaste. (mai mult…)

Atât curţilor Turciei şi Rusiei, cât şi Europei întregi, sunt acum deplin cunoscute întâmplările din luna lui mart trecut. O petiţie în 35 puncturi întemeiate pe principiile Organicescului Reglement, iscălită de mai multe sute de persoane din toate clasele sociale ale Moldovei, fu tratată de către domul Mihail Sturdza ca o rebelie manifestă si zugrăvită înaintea Puterilor ca o crimă contra driturilor lor. Crudele şi nelegiuitele pedepse, săvârşite fără nici o judecată asupra multora din iscălitorii acestei nevinovate petiţii, au revoltat toate inimile; ele sunt prea cunoscute spre a avea trebuinţă de a se înşira din nou. (mai mult…)

Articol publicat de LaPunkt (29 iunie 2015) şi de Contributors (1 iulie 2015)

De multe ori avem impresia că tot ceea ce fac politicienii este să vorbească frumos în public sau la televizor, dar mai ales să vorbească zâmbind în perioada campaniilor electorale. Această imagine este atât de răspândită în imaginarul colectiv încât până şi proverbul „vorba dulce, mult aduce” şi-a schimbat sensul, căpătând un pragmatism nefast. Să fie „omul spân” atât de abil încât să fi acaparat scena politică românească? Să aibă mereu politicienii vorba la ei?

Spre dezamăgirea lor, se poate afirma cu tărie că nu, politicienii nu au vorba la ei, nu stăpânesc nici măcar tehnica polisilabiei, darămite idei sau argumente complexe! Politicienii noştri sunt, în cel mai bun caz, nişte homo habilis atunci când sunt capabili să articuleze cuvinte lipsite de conţinut moral şi/sau intenţional. (mai mult…)

Articol publicat de Contributors (23 iunie 2015) şi de LaPunkt (24 iunie 2015).

O societate are viitor dacă se bazează pe oameni capabili să articuleze politic dinamica preocupărilor umane. Din acest motiv, este nevoie de idei şi de dezbateri tematice care să surprindă constantele şi să aproximeze variabilele dăinuirii în timp a comunităţilor omeneşti. Exerciţiul dialogului presupune existenţa mai multor matrice teoretice care să se îmbine în vederea unui sinteze coerente şi concrete. Aşadar, ce înseamnă a avea o cultură politică creştin-democrată?

O întrebare firească dacă ţinem cont de constatarea că valoarea empirică a unei asemenea orientări (meta)politice nu a putut fi încă observată pe teritoriul României, decât eventual tangenţial, la nivel individual şi oricum mai mult în mod declarativ. (mai mult…)