„A-ţi înfrâna propriile convingeri şi dorinţe, a recunoaşte starea reală a lucrurilor, a simţi «la mână» echilibrul lucrurilor, a tolera ceea ce este respingător, a distinge între delict şi păcat, toate acestea sunt performanţe dificile; şi sunt performaţe pe care nu trebuie să le cauţi la cei tineri.
Pentru fiecare, zilele de tinereţe sunt un vis, o încântătoare nebunie, un dulce solipsism. În acele zile, nimic nu are o formă stabilă, nimic nu are un preţ stabil; totul e posibil şi trăim bucuroşi pe credit [datorie]. Nu există obligaţii de respectat; nu există socoteli de ţinut. Nimic nu este precizat dinainte; orice lucru este ceea ce putem face noi din el. Lumea este o oglindă în care căutăm reflectarea propriilor dorinţe. Îmbinarea emoţiilor violente este irezistibilă.
Atunci când suntem tineri nu suntem dispuşi să facem lumii concesii; nu simţim niciodată echilibrul a ceva în propria noastră mână – decât dacă e vorba de bătătorul de cricket. Nu suntem în stare să distingem între ceea ce ne place şi ceea ce apreciem; urgenţa este criteriul de judecată pentru importanţă şi nu înţelegem lesne că ceea ce e banal nu este neapărat şi demn de dispreţ. Suntem nerăbdători faţă de orice restricţie; credem cu uşurinţă, ca şi Shelley, că a fi dobândit un obicei înseamnă a fi eşuat.
Toate acestea se numără, după părerea mea, printre virtuţi atunci când suntem tineri; dar cât de departe sunt ele de înclinaţia potrivită participării la stilul [realist] de guvernare pe care l-am descris! Întrucât viaţa e un vis, argumentăm (cu o logică plauzibilă, dar greşită) că politica trebuie să fie o înfruntare a viselor, înfruntare în care sperăm să impunem propriul vis.
Unii nefericiţi, ca Pitt (numit în râs «tânărul») s-au născut bătrâni şi pot să se angajeze în politică aproape din leagăn; alţii, poate mai norocoşi, infirmă zicala că omul e tânăr doar o singură dată, ei nu se maturizează niciodată. Dar toate acestea sunt excepţii.
Pentru cei mai mulţi există ceea ce Conrad numea «linia din umbră» care, atunci când omul o trece, dezvăluie o lume solidă de obiecte, fiecare cu forma sa stabilă, fiecare cu propriul punct de echilibru, fiecare cu propriul său preţ; o lume de stări de fapt, nu de imagini poetice, în care ceea ce am cheltuit pe ceva nu putem cheltui pe altceva; o lume locuită şi de alţii, nu numai de noi, care nu pot fi reduşi la simple reflectări ale propriilor noastre emoţii. Iar faptul că ajungem să ne simţim acasă în acestă lume banală ne conferă calităţile necesare (pe care nici o cunoaştere a «ştiinţei politice» nu ni le poate lua vreodată) pentru a ne angaja, dacă avem o atare înclinaţie şi nimic mai bun la care să ne gândim, în ceea ce un om cu tendinţe conservatoare consideră a fi activitate politică”.
*fragment din A fi conservator, în Michael Oakeshott, Raţionalismul în politică, traducere şi prefaţă Adrian-Paul Iliescu, Bucureşti, All, 1995, pp. 105-106.