Articol publicat de Contributors (23 iunie 2015) şi de LaPunkt (24 iunie 2015).
O societate are viitor dacă se bazează pe oameni capabili să articuleze politic dinamica preocupărilor umane. Din acest motiv, este nevoie de idei şi de dezbateri tematice care să surprindă constantele şi să aproximeze variabilele dăinuirii în timp a comunităţilor omeneşti. Exerciţiul dialogului presupune existenţa mai multor matrice teoretice care să se îmbine în vederea unui sinteze coerente şi concrete. Aşadar, ce înseamnă a avea o cultură politică creştin-democrată?
O întrebare firească dacă ţinem cont de constatarea că valoarea empirică a unei asemenea orientări (meta)politice nu a putut fi încă observată pe teritoriul României, decât eventual tangenţial, la nivel individual şi oricum mai mult în mod declarativ. În plus, constituie un demers a cărui menire este de a contribui la rânduială cetăţii moderne şi de a sugestiona planuri de societate fundamentate pe experienţa trecutului, însă capabile de a face faţă provocărilor contemporane. Ordinea spontană are nevoie de principii atitudinal-doctrinare pentru a se manifesta politic şi economic în limitele acceptabilităţii consensuale, altfel existând pericolul derapajelor liberticide. Corpusul doctrinar identifică, codifică şi mediază o serie de comportamente umane care tind să se manifeste în mod expres pe piaţa ideilor şi care se concretizează politic prin reprezentarea intereselor şi valorile electoratului din anumite straturi sau grupuri sociale.
Ignorând perspectiva doctrinar-politică, consider a fi mai importantă trasarea profilului creştin-democrat prin evidenţierea succintă a nucleului ideatic.
Aşadar, care sunt valorile pe care le preţuieşte un creştin-democrat? Îndrăznesc să afirm că esenţa atitudinii creştin-democrate este oglindită de realitatea şi demnitatea persoanei umane. În cazul în care practica politică nu-şi va asuma nuanţat asemenea năzuinţe, caracterul lor imperativ va atrage după sine demagogia, astfel încât ar putea fi alimentat, precum în trecut, repertoriul propagandistic al tuturor grupările incapabile de dialog.
Pentru a evita orice gram de politicianism/populism şi pentru a premia „arta posibilului” în detrimentul utopiilor, activitatea politică trebuie să ţină cont de dubla dimensiune a persoanei umane, cea transcendentă şi cea imanentă. Nu doar nevoile fizice (≈economice) caută un cadru legal în speranţa eliminării lor, ci şi cele ce ţin de natura imaterială a existenţei umane; cu alte cuvinte, nevoia de spiritualitate şi/sau de identitate cere un mediu respectuos faţă de cei aflaţi în căutarea unor răspunsuri la astfel de dileme. Omul este preocupat nu doar de ziua de mâine, ci şi de destinul propriului suflet sau de „lucrurile permanente”[1] care vor determina modus-ul vivendi al urmaşilor, formele de manifestare ale spiritului echilibrându-le pe cele ale materiei.
Teologia creştină a avut meritul de a dezvolta o asemenea etică comunitară, concluziile datorându-se reflecţiei asupra omului şi a incertitudinilor sale individuale sau colective. Rolul central acordat fiinţei umane nu implică ÎNSĂ îmbrăţişarea creştinismului în plan privat, ci doar o atitudine publică care să denote respect faţă de variaţia persoanei umane.
De altfel, nu existenţa unor partide confesionale este vitală pentru societate, ci o viaţă comunitară care să nu neglijeze sau să lezeze natura umană. Politic, centralitatea omului înseamnă că statul şi instituţiile publice sunt menite să sprijine individul şi să susţină iniţiativa privată, şi nicidecum viceversa. Nu este vorba de marasm libertin, ci de un pact constituţional destinat să schiţeze conturul imaginar al convieţuirii dintre indivizi, şi să ordoneze legal parametrii îmbinării dintre exigenţa asocierii umane şi nevoia instinctuală de libertate individuală.
În concluzie, ce vrea un creştin-democrat? Un stat teocratic, unul cu o religie oficială intolerantă sau gratularea bigotismului şi a creştinismului-lozincă? Nimic din toate acestea! Ba chiar din contra, reclamă şi condamnă astfel de ipostaze. Idealul democraţiei creştine este de a permite sfătuinţa şi sfătuiala, libertatea responsabilă şi egalitatea parcelată, monologul transcendent şi dialogul imanent. In medio stat virtus!
[1] A se vedea conceptul de „lucruri permanente”, în Russell Kirk, Enemies of the Permanent Things: Observations of Abnormity in Literature and Politics, Peru (Illinois), Sherwood Sugden & Co, 1984.
(autor: Remus Tanasă)