Articol publicat de LaPunkt (29 iunie 2015) şi de Contributors (1 iulie 2015)
De multe ori avem impresia că tot ceea ce fac politicienii este să vorbească frumos în public sau la televizor, dar mai ales să vorbească zâmbind în perioada campaniilor electorale. Această imagine este atât de răspândită în imaginarul colectiv încât până şi proverbul „vorba dulce, mult aduce” şi-a schimbat sensul, căpătând un pragmatism nefast. Să fie „omul spân” atât de abil încât să fi acaparat scena politică românească? Să aibă mereu politicienii vorba la ei?
Spre dezamăgirea lor, se poate afirma cu tărie că nu, politicienii nu au vorba la ei, nu stăpânesc nici măcar tehnica polisilabiei, darămite idei sau argumente complexe! Politicienii noştri sunt, în cel mai bun caz, nişte homo habilis atunci când sunt capabili să articuleze cuvinte lipsite de conţinut moral şi/sau intenţional.
Pentru a susţine ultima afirmaţie voi începe prin a constata că politicienii noştri nu au proprietatea termenilor, folosind noţiuni fără a le fi aprofundat în prealabil, greşelile gramaticale sau cele de sintaxă dobândind o redundanţă deranjantă. Situaţia este atât de penibilă, aş zice chiar morbidă, încât începem să nu mai fim deranjaţi când ceilalţi masacrează limba română, anormalitatea devenind normalitate, căci „peştele de la cap se împute”!
Clasa politică sprijină involuntar lingvistica sincronică oferind material de studiu abundent, un dicţionar care să conţină „perlele” lingvistice ale parlamentarilor şi aleşilor locali putând constitui un „preţios” instrument de lucru pentru specialiştii din domeniu.
Un scenariu hilar care conţine mai mulţi sâmburi de adevăr! Cam trist, căci astfel nu vom reuşi să dezvoltăm o piaţă a ideilor capabilă să susţină un proiect de societate modern şi un proiect de ţară adaptat contextului internaţional contemporan.
Numeroasele cazuri de atitudine arogantă şi prepotentă cu care politicienii oarecum ne-au obişnuit, sunt un semnal de alarmă deoarece cetăţenii s-au săturat să fie trataţi cu superioritate şi bagatelizaţi de către semenii lor aflaţi în funcţii de conducere. Mămăliga ar putea exploda oricând, mai ales dacă spiritul de sediţiune este întărâtat şi de cuvinte goale aruncate demagogic.
Minciuna politicienească este tot o formă mascată de prepotenţă care după 25 de ani de „democraţie originală” a pornit cronometrul animozităţii cetăţeneşti. Sperând că extremismul ideologic nu va fi reanimat de acest cronometru şi sperând că schimbarea necesară va veni în mod paşnic, aş dori să le comunic „aleşilor poporului” că demagogia minciunoasă şi populismul resentimentar nu fac „casă bună” şi transformă politica în „arta imposibilului”, legitimând variate forme ale discursului PRM-ist.
Omul politic nu poate să spună una şi apoi să facă alta, căci cuvintele sale devin lipsite de sens, de valoare; mai mult, ajung să pară nişte silabe deoarece omul care nu are cuvânt, comunică precum o face copilul mic care de-abia articulează primele silabe. Spre deosebire de copilul mic, omul fără cuvânt are însă un caracter josnic. Or, tocmai prin întâlnirea dintre principii şi caracter, politica îşi dezvăluie menirea.
Politicienii noştri nu au înţeles puterea cuvintelor, în consecinţă aruncă vorbele fără a le stăpâni lingivistic sau ideatic, şi fără a avea intenţia de a le transforma în fapte. Politica are nevoie de idei în acţiune, însă dacă ideile sunt neclare sau perfide, atunci şi acţiunea (politică) capătă aceeaşi natură.
Dacă politicienii s-au făcut „vinovaţi” de neclaritate în perioada copilăriei când de-abia pronunţau primele silabe, de perfidie cred că s-au molipsit când au început să pronunţe primele numere cu multe „zerouri” în coadă. Iar dacă neclaritatea a fost corectată prin cuvintele auzite la părinţi, silabele devenind cuvinte datorită exemplului „vorbitor” al părinţilor, perfidia poate fi tratată prin onestitate cotidiană, exemplul fiind chiar noi, cetăţenii de rând, prin spiritul civic de care trebuie să dăm dovadă! (autor: Remus Tanasă)