„A fi intelectual e un mod de existenţă în lume, caracterizat prin participare critică la nevoile acesteia, prin străduinţa de a-i lămuri orizontul în sens umanist. Intelectualul nu poate fi un simplu artizan, fie şi deţinător de subtile instrumente de lucru, cu atât mai puţin un sfetnic al puterii. Vocaţia lui e, din contra, critica realităţii ambiente, critică întreprinsă mai ales sub acel unghi al devenirii, menit a înlesni o cât mai bună integrare în economia de ansamblu a lucrurilor. O etică a responsabilităţii trebuie să-i motiveze gesturile, oricât de timide, oricât de restrânse ca sferă de acţiune.
Desigur, câmpul intelectualităţii e vast şi o definire corectă nu se poate face în câteva cuvinte. Sociologi, antropologi, politologi dezbat de multă vreme chestiunea, examinând-o în numeroasele ei faţete şi propunând interpretări demne de tot interesul, de n-ar fi să amintesc aici decât pe acelea iniţiate de Pierre Bourdieu în Homo Academicus şi alte scrieri.
Intelectualul dispune, evident, de o putere simbolică ce nu poate fi neglijată într-o societate modernă. De la Montesquieu la Marlraux şi de la acesta din urmă la incitantele eseuri ale «noilor filosofi», o fomentaţie continuă a făcut să se contureze mai precis, nu o dată şi convulsiv, rostul intelectualului în societate.
Bernard-Henri Lévi se întreba nu demult (Eloge des intellectueles, 1987) dacă se mai poate închipui lumea fără această categorie socială, semnificând în primul rând curajul reflecţiei lucide, capacitatea de a lua distanţă în raport cu ceea ce se întâmplă.
«Fără inteligenţă, spunea Iorga, e cineva pradă altora; cu oarecare inteligenţă, el vede în alţii numai prada sa». E nevoie de multă inteligenţă dublată de un cod moral, pentru ca vocaţia amintită să nu cadă sub semnul sterilităţii ori să devină ea însăţi o sursă poluantă pentru corpul social”.
(Alexandru Zub, fragment din Condiţia intelectualului, text radiodifuzat la 11 ianuarie 1990)