Există câteva probleme legate de funcţionarea statului român post-decembrist asupra cărora, cu atât mai mult în anul Centenarului, ar trebui să reflectăm.
S-a găsit mereu câte o personalitate care să indice o hibă sau alta, însă, din păcate, efectul se lasă în continuare aşteptat: nu s-a reuşit încă declanşare unui val de civism menit să îndrepte sau chiar să împiedice cronicizarea practicilor nefuncţionale ori a celor samavolnice. Sperăm ca memoria Centenarului să fie catalizatorul unei emulaţii civice şi instituţionale, în vederea trasării unui proiect de ţară care să poate fi dat drept exemplu şi pentru generaţiile viitoare, chiar pentru cele ce ar prinde bicentenarul lui 1918.
Una dintre carenţele de dezvoltare a României post-decembriste este cea privitoare la infrastructura regională. Nu toate zonele ţării s-au bucurat de aceeaşi atenţie din partea autorităţilor centrale. Moldova este singura dintre cele trei mari regiuni istorice ce nu are vreun kilometru de autostradă. În cea mai mare parte, situaţia economică a regiunii suferă de pe urma deciziilor arbitrare ale guvernelor post-decembriste, ce au alocat Moldovei cei mai puţini bani pentru dezvoltare infrastructurală. (mai mult…)
În mentalul colectiv, „boieria” și „haiducia” desemnează două moduri de viață, care, dacă nu sunt antagoniste, au tendința de a se afla într-o asemenea relație. A fi boier ar însemna a trăi pe picior mare, a fi mai egal decât alții în fața legii și a profita de pe urma sudorii frunții altora. A fi haiduc ar însemna a trăi pe picior de ducă, a nu prețui legea, cel puțin nu cea în vigoare, și de a fi solidar cu cei care-și câștigă existența cu sudoarea frunții.
Asemenea imagini sunt doar rezultatul demonizării unei categorii, boierul, și al romanțării celeilalte, haiducul, de către „imaginația idilică” tipică adepților viziunii lui Rousseau[1], la care face apel omul nemulțumit de propria viață (lipsa bunăstării, lipsa realizărilor, lipsa perspectivelor) și deranjat că inegalitatea încă persistă în societate. Bineînțeles că inegalitatea deranjează, însă precum natura umană este imperfectă oricât ne-am strădu să o poleim cu meliorism, la fel sunt și comunitățile și instituțiile.
Comunismul, ca orice ideologie, susținea că va transforma societatea într-un paradis terestru și că va instaura o egalitate perpetuă și pluridimensională, astfel că, în mod firesc, a înfierat mentalul colectiv împotriva boieriei, după cum l-a entuziasmat cu privire la spiritul justițiar al haiduciei. În schimb, regimul impus la București după 1948, i-a vânat pe „haiducii” anticomuniști din munți. Justiție cu dublă măsură! (mai mult…)
Bună întrebare, chiar de ce vrea Moldova autostradă? Este un moft sau doar o băgare în seamă? Articolul 135, alineatul 2, paragrafele a, b, f și g, din Constituția României, prevede că „Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii; g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene”. Or, subdezvoltarea economică regională nu constituie un cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, precum nu constituie un atu în ecuația interesului național și nici în cea a eficacității Uniunii Europene.
În plus, calitatea vieții din regiunea istorică Moldova este cea mai descurajantă din întreaga țară, cel puțin dacă este să dăm crezare valorii PIB-ului per capita (sursa: 1, 2, 3). Mai mult, cele șase județe care alcătuiesc macro-regiunea numită Nord-Est (Botoșani, Suceava, Iași, Neamț, Vaslui, Bacău) sunt printre cele mai sărace din Uniunea Europeană (sursa: 1, 2, 3).
În aceste condiții, ar fi oare exagerat să se afirme că statul român nu s-a ocupat destul de achitarea datoriilor ce îi revin din prevederile articolului mai sus enunțat? (mai mult…)
Articol publicat pe platforma revistei Timpul (10 noiembrie 2017).
Marți, 7 noiembrie a.c., Facultatea de Istorie (UAIC Iași) și Centrul de Istorie a Relațiilor Internaționale din Iași, au organizat conferința „In Memoriam Gabriel Bădărău (1951-2016)”, dedicată memoriei regretatului profesor univ. Corneliu-Gabriel Bădărău. Au luat cuvântul colegi de generație și de catedră precum prof. univ. Gheorghe Cliveti, prof. univ. Mihai Cojocariu sau prof. univ. Dumitru Vitcu, dar și colegi mai tineri de catedră, conf. univ. Claudiu-Lucian Topor, conf. univ. Nelu-Cristian Ploscaru, conf. univ. Mariu Bălan și lect. univ. Gabriel Leanca. Ultimii doi sunt coordonatorii volumului memorial „Cultura juridică, stat și relații internaționale în epoca modernă. Omagiu profesorului Corneliu-Gabriel Bădărău (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2016), care, cu această ocazie, a fost lansat. (mai mult…)
Mintea contemporanilor a atins un punct fără precedent în istoria omenirii, și anume, cel în care însăși realitatea a devenit o artă, prin… încondeiere. Nu, nu sunt prea generos cu laurii aduși minții contemporane, căci, cum altfel ar putea fi înțeleasă încercarea cogeneraționalilor de a da o altă interpretare unor constante prezente în viața ființei umane încă de la începuturile omenirii. Unii din zilele noastre încearcă să ne convingă că realitatea este diferită față de ceea ce afirmă evidențele biologice sau antropologice. Demersul nu se bazează pe argumente empirice, ci pe „probe”… discursive.
Mai pe scurt, unii încearcă să înfățișeze realitatea după bunul plac, folosindu-se de mișcările încheieturii de mână, ducând condeiul din punctul A în punctul B, în funcție de scopul urmărit. Își închipuie că dacă scurtcircuitează logica prin sofisme, realitatea va deveni alta. Nici pe departe, căci aceasta aceasta este demonstrabilă experiențial, nicidecum experimental. Or, unii vor neapărat ca realitatea să poată fi încadrată conform anumitor scheme, după care ar trebui să se desfășoare diferitele activități ale sferei umane. (mai mult…)
Nu mulți dintre conaționalii noștri au auzit de Russell Kirk (1918-1994). N-au auzit de el nici ca om al literelor, nici ca filosof, nici ca istoric și nici ca publicist. Asta în ciuda faptului că Russell Kirk este autorul a 32 de cărți, a căror gen variază de la ficțiune până la critică literară, de la istorie la filosofie politică. Dintre toate cărțile, cea care l-a făcut cel mai cunoscut, a fost „The Conservative Mind: From Burke to Eliot” (titlul primei ediții, cea din 1953, era „The Conservative Mind: From Burke to Santayana”). Paradoxal, cea mai răspândită carte a sa este o colecție de povestiri de groază, „Old House of Fear” (1960, 2007), care s-a vândut mai bine decât toate celelalte cărți ale sale la un loc.
Refuzând cariera academică, deși, pentru perioade scurte, a predat cursuri la universitate sau alte instituții științifice, Russell Kirk și-a câștigat traiul scriind cărți și ca publicist. Prestigiul său a început să fie clădit în 1953, când a apărut „The Conservative Mind…” (opt ediții în limba engleză și traduceri în mai multe limbi europene), astfel că domeniul predilect în care s-a remarcat a fost cel al istoriei intelectuale. (mai mult…)
Secolul al XX-lea a rămas cunoscut, din păcate, și ca secolul ideologiilor. Acestea au avut destulă forță pentru a determina milioane de cogeneraționali să trăiască o reverie atât de irațională, încât omul nu a mai fost în stare să recunoască un alt om, iar individul a fost deposedat de acea calitate fără de care libertatea devine sclavie: demnitatea umană.
Acest „veritabil” salt de calitate nu ar fi fost posibil fără aportul nociv al unei părți a intelectualiății, care, din prea mult avât meliorist, din prea multă încredere în zeul Progres, a formulat idei, teorii și sisteme îmbibate de prea mult utopism experimental și de prea puțin realism experiențial. Se căuta o schimbare de dinamică a societății pentru a scuti pe orice om de orice nedreptate imaginabilă istoric. Se credea că erau posibile calcule și inginerii livrești, ce ar fi putut prevedea și limita atavismele naturii umane, iar, în cele din urmă, ar fi adus pacea și prosperitatea mult visate de oameni. (mai mult…)
Vineri, 6 octombrie a.c., în cadrul emisiunii „Realitatea Românească”, moderată de Octavian Hoandră, câțiva reprezentanți ai societății civile din zona Moldovei, au încercat să atragă atenția publicului național asupra necesității unei autostrăzi care să treacă Carpații Orientali pentru a lega Moldova de Transilvania.
Cei prezenți în platourile „Realității Românești”, printre care și subsemnatul, au participat în calitate de purtători de cuvânt a două asociații preocupate de decalajul economic ce s-a acumulat și continuă să se acumuleze între Moldova și celelalte regiuni istorice ale României (în defavoarea Moldovei), și care, în consecință, promovează construcția autostrăzii Iași-Târgu Mureș. Cele două asociații sunt Moldova Vrea Autotradă și Împreună pentru A8. (mai mult…)
În istoria construcției naționale, Iașul a jucat un rol esențial, iar unitatea este ideea de forță a istoriei romanilor.
România moderna s-a edificat pe temelia ideilor lansate de către elitele politice și culturale din capitala Moldovei. În mod simbolic, cele trei momente astrale ale acestui proces – 1600, 1859, 1918 au avut loc la Iași.
După Unirea Principatelor și Marea Unire, Iașului i s-a rezervat, tot simbolic, statutul de capitală secundară. S-au făcut promisiuni și angajamente solemne, menite sa asigure Iașului un rol important, pe măsura celui istoric, în arhitectura statală și economică. În mod evident, Iașul a fost dezavantajat de liniile de forță ale geopoliticii moderne care, în conformitate cu vocația culturală și interesul național, au impus orientarea pro-occidentală a țării. Prin forța acestor împrejurări și nu pentru că ar fi avut un retard semnificativ, Iașul și Moldova au ajuns treptat de interes secundar în marile proiecte economice și de infrastructură.
Pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei, la finele războiului, a întărit poziția marginală a Iașului. Generațiile de la 1859 și 1918 și-au făcut, cu asupra de măsură, datoria față de România. Testamentul lor pentru urmași a fost acela de a edifica un stat național și european armonios.
Astăzi, la peste 150 de ani de la Unirea Principatelor și în pragul Centenarului Marii Uniri, Iașul și Moldova sunt în continuare cele mai dezavantajate din punct de vedere economic și infrastructural. De asemenea, Iașul este singurul oraș mare al țării care nu are acces la nicio autostradă aflată în construcție.
Procesul realizării unității național-statale este sincron cu cel al modernizării. Pentru Iași, pentru Moldova, pentru perspectiva europeană a Basarabiei, dar și pentru județele Harghita și Mureș, plus cele limitrofe, demararea rapidă, chiar în anul Centenarului, a autostrăzii Ungheni – Iași – Tg. Mureș este imperativ necesară.
S-ar finaliza astfel o datorie istorică, în vreme ce beneficiile economice și sociale ar fi uriașe. Orice întârziere ar deveni o povară pentru viitor, ar întreține frustrări și ar putea avea consecințe geo-politice grave.
Important este să asigurăm echilibrul și coerența națională. Nu poate fi un stat puternic acela care se bazează doar pe relațiile internaționale, dar neglijează arhitectura internă. Toți cetățenii României sunt pregătiți să-și asume adevărul că, printr-un astfel de proiect de infrastructură, Iașului, Moldovei și locuitorilor din zona secuimii nu li se face un cadou, ci se repară o nedreptate.
Aceasta este, credem cu tărie, sarcina și datoria principală ale generației noastre – generația Centenarului – față de România. Din lecția istoriei știm că acele generații care nu-și asumă coerent relația cu trecutul riscă sa pericliteze viitorul. (autor: Mihai Dorin, sursa: Împreună pentru Autostrada A8 [Iași – Târgu Mureș])
Acum o sută de ani, conducerea de stat a României, în frunte cu regele, se retrăgea la Iaşi, în timp ce Bucureştiul era ocupat de armatele Puterilor Centrale. Totodată, armata română respingea trupele feldmareşalul Ludwig von Mackensen, care încercau să spargă frontul pentru a pătrunde în Moldova şi astfel să determine capitularea părţii încă libere a statului român, a cărui inimă bătea la Iaşi, „capitala rezistenţei până la capăt”, după cum avea să fie numită urbea Iaşilor datorită rolului jucat în timpul Primului Război Mondial. Însă, la Mărăşti, la Mărăşeşti şi la Oituz, armata română a reuşit să ţină pe loc ofensiva trupelor germane, evitând astfel ocuparea întregii ţări. Totuşi, a urmat capitularea semnată la Buftea, apoi, cu puţin timp înainte de încheierea conflagraţiei mondiale, România a reintrat în război alături de Antanta, iar sistemul internaţional de tratate de la Versailles a recunoscut actele istorice din 1918, prin care regiunile istorice locuite majoritar de români s-au unit cu regatul României. A venit al Doilea Război Mondial, în urmă căruia URSS-ul a anexat Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, astfel că în ajunul Centenarului Unirii, România arată altfel decât la sfârşitul anului 1918. (mai mult…)
Articol publicat pe platforma revistei 
Articol publicat pe 
Articol publicat pe 
