Boieri și haiduci sau despre distincție și demnitate

Articol publicat pe La Punkt (aprilie 2018).

În mentalul colectiv, „boieria” și „haiducia” desemnează două moduri de viață, care, dacă nu sunt antagoniste, au tendința de a se afla într-o asemenea relație. A fi boier ar însemna a trăi pe picior mare, a fi mai egal decât alții în fața legii și a profita de pe urma sudorii frunții altora. A fi haiduc ar însemna a trăi pe picior de ducă, a nu prețui legea, cel puțin nu cea în vigoare, și de a fi solidar cu cei care-și câștigă existența cu sudoarea frunții.

Asemenea imagini sunt doar rezultatul demonizării unei categorii, boierul, și al romanțării celeilalte, haiducul, de către „imaginația idilică” tipică adepților viziunii lui Rousseau[1], la care face apel omul nemulțumit de propria viață (lipsa bunăstării, lipsa realizărilor, lipsa perspectivelor) și deranjat că inegalitatea încă persistă în societate. Bineînțeles că inegalitatea deranjează, însă precum natura umană este imperfectă oricât ne-am strădu să o poleim cu meliorism, la fel sunt și comunitățile și instituțiile.

Comunismul, ca orice ideologie, susținea că va transforma societatea într-un paradis terestru și că va instaura o egalitate perpetuă și pluridimensională, astfel că, în mod firesc, a înfierat mentalul colectiv împotriva boieriei, după cum l-a entuziasmat cu privire la spiritul justițiar al haiduciei. În schimb, regimul impus la București după 1948, i-a vânat pe „haiducii” anticomuniști din munți. Justiție cu dublă măsură!

După 1989, deși nu mai există o ideologie oficială, industria divertismentului a preluat clișee și stereotipuri referitoare la cele două categorii, nu pentru a perpetua fixații ideologice, ci pentru a obține rating. Din aceste motive, neclaritățile și lipsa nuanțelor continuă să caracterizeze percepția generală a celor doi termeni. Să încercăm deci să-i schițăm succint!

Boierii au format elita autohtonă prin intermediul căreia, formațiunile medievale românești au putut avea continuitate politică. Clasa boierilor s-a bucurat de privilegii, astfel că a putut să fie cea care, cu precădare, a asigurat cadrele politice și militare de pe meleagurile mioritice până pe la începutul secolului al XX-lea. În ciuda tarelor puse în cârca boierimii – lăcomie, inumanitate și superbie –, aceasta a fost cea căreia îi datorăm în bună parte dezvoltarea politică, economică și culturală a României moderne, căci, odată cu privilegiul vine și responsabilitatea. Atunci când simțul datoriei nu a mai avut vlagă în rândul boieremii, rolul acesteia a început să pălească și clasa a decăzut[2].

Haiducii au fost acei oameni care au ales să nu trăiască după legea Cezarului și care au intrat în folclor ca cei care se ascundeau în codri din cauza maltratării la care erau supuși de către prepotenții zilei, și care, îi jefuiau pe bogați, uneori pentru a da și celor săraci. De acord, secolele din urmă au înregistrat un grad de inechitate și nesiguranță fizică cu greu imaginabile astăzi în Europa, iar, de multe ori, instinctul uman de conservare i-a determinat pe mulți să aleagă haiducia. Situația s-a schimbat mult de când a început să fie edificat statul de drept, chiar dacă mai sunt lucruri de îmbunătățit. A încuraja astăzi haiducia romanțată înseamnă ori a da apă la moară anarhismului, ori de a fi trubadurul vreunei alte ideologii. Societatea civilizată nu poate ființa pe baza culturii indignării, ci doar pe baza culturii cetății. A nu te mobiliza civic din considerente punctuale și concrete, a protesta sau a te rebela doar de dragul răzvrătirii, este la fel de periculos ca a nu face nimic atunci când guvernul dorește să deschidă cutia Pandorei înspre tiranie.

Să fim conștienți că atât boierii, cât și haiducii, au fost oameni ca mine și ca tine, cu plusuri și minusuri, a căror reprezentare mentalitară nu ar trebui bagatelizată sau cosmetizată în mod aprioric. Poate ar fi mai ușor dacă ne-am închipui boieria ca pe un fenomen născut datorită capacității omului de a se distinge față de seamănul său (prin merit, educație, avere). În schimb, haiducia poate ar trebui percepută ca un fenomen născut datorită nevoii omului de demnitate. Dacă primul este afectat periodic de excesul de mândrie al naturii umane, cel de-al doilea este intersectat de excesul de justiție de care inșii dau dovadă, uneori pentru a tempera excesul de mândrie instituționalizat, alteori pentru a da formă propriilor frustrări. (Remus Tanasă)

[1] Edmund Burke opunea „imaginației idilice”, conceptul de „imaginație morală”, fără de care, conchidea britanicul, ne-am trezi izgoniți „din această lume a rațiunii, a ordinii, a păcii, a virtuții și a penitenței rodnice, în lumea antagonică a nebuniei, a viciilor, a confuziei și a regretelor permanente”; apud Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books & Arts, București, 2014, p. 223.

[2] A se consulta seria coordonată de Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică; a se vedea și Constantin Giurescu, Despre boieri şi despre rumâni, Editura Compania, București, 2008.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *