Autor: R.T.

Articol publicat de Contributors (23 iunie 2015) şi de LaPunkt (24 iunie 2015).

O societate are viitor dacă se bazează pe oameni capabili să articuleze politic dinamica preocupărilor umane. Din acest motiv, este nevoie de idei şi de dezbateri tematice care să surprindă constantele şi să aproximeze variabilele dăinuirii în timp a comunităţilor omeneşti. Exerciţiul dialogului presupune existenţa mai multor matrice teoretice care să se îmbine în vederea unui sinteze coerente şi concrete. Aşadar, ce înseamnă a avea o cultură politică creştin-democrată?

O întrebare firească dacă ţinem cont de constatarea că valoarea empirică a unei asemenea orientări (meta)politice nu a putut fi încă observată pe teritoriul României, decât eventual tangenţial, la nivel individual şi oricum mai mult în mod declarativ. (mai mult…)

putinromaniaArticol publicat de Agenzia Stampa Italia (24 mai 2015)

Partiamo dal basso, dal popolo: il cittadino romeno non ha un buon riccordo dei rapporti storici con la Russia, quindi la guarda con diffidenza. Nessun partido o uomo politico filo-russo non sarebe gradito dal cittadino romeno. La cittadinanza sente ancora il peso della storia. „Historia magistra vita [est]” diceva Cicero, e questo insegnamento, i romeni se lo riccordano bene. Non ci scordiamo che nel 1812, con la Pace di Bucharest, terminò la guerra russo-turca; la parte orientale del Principato di Moldovia l’odierna Repubblica di Moldavia, più la parte meridionale chiamata Budjak (territorio che, insieme alla Bucovina del Nord, occupata nel 1940 dall’Unione Sovietica, oggi fanno parte dell’Ucraina), sono state annesse dall’Impero Russo. Importante per il pubblico italiano è di sapere che l’annessione avviene non in base al diritto internazionale vigente all’epoca e neanche in base al diritto internazionale odierno. In più, si trattava, di una violazione del principio di autodeterminazione dei popoli!

Mi spiego meglio: il Principato di Moldavia si trovava in un rapporto di „suzerainité” con l’Impero Ottomano, che si fondava su un atto di diritto pubblico internazionalmente rilevante. (mai mult…)

SONY DSC

Articol publicat de Contributors (12 mai 2015)

Haideţi să ne privim în ochi şi să recunoaştem că astăzi, mai mult ca oricând, Europa are nevoie de europeni. Când spun Europa, mă gândesc la Europa contingenţă ideatică, iar când vorbesc de europeni, am în minte cetăţenia imanenţă ideală.

Cele două planuri sunt intrinsec legate şi, totodată, convergente, pentru că orice construcţie instituţională are ca punct de plecare persoana umană, iar ca obiectiv final, tot persoana umană. Construcţia instituţională numită Uniunea Europeană, a fost clădită pe ideile unor personalităţi care aveau ca scop declarat eliminarea conflictului dintre diferitele state europene şi întărirea organizatorică a comunităţii umane de pe „bătrânul continent”. Un ideal nobil de o atractivitate irezistibilă şi de o actualitate categorică! Amintirea Primului Război Mondial şi, mai ales, a celui de-al Doilea, încă era vie şi părea a avea efectul „sabiei lui Damocles”. Tehnologia a permis ca războiul să devină total, iar vieţile oamenilor să fie afectate iremediabil de carnajul belic şi de actorii ideologici care l-au declanşat. (mai mult…)

„Două puncte existau însă pe faţa pământului, două puncte foarte depărtate, în care românii generaţiei nouă începură a se întâlni; unul în Francia, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costachi Negri.

O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la München, Heidelberg şi Paris, spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor. Deşi pe atunci mergerea în Francia era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligenţe; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpâneau jalea sufletului lor amărât, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi destinaţi a deveni soldaţii viitorului. (mai mult…)

political-culture-communication-systemArticol publicat de LaPunkt (22 aprilie 2015), de EuroPunkt (23 aprilie 2015) şi de Contributors (23 aprilie 2015)

Decizia Curţii Constituţionale de a declara neconstituţional aliniatul 3 al articolului 19 din legea partidelor politice (nr.14/2003) ar putea fi imboldul pe care societatea românească îl aşteaptă pentru a reveni din vacanţa tranziţiei. Dacă în Parlament s-ar demara un proces de revizuire al respectivului aliniat pentru a transforma legea în una mai permisivă, atunci scena politică ar putea să se îmbogăţească de multe idei care până acum nu au fost reprezentate politic nici măcar la nivel extra-parlamentar. Legea concurenţei afirmă că atunci când oferta este mai proaspătă şi mai diversificată, calitatea are şanse mai mari să fie „degustată”. O asemenea supoziţie se aplică pentru orice activitate umană, inclusiv pentru cea politică.

Pentru ca teoria să devină practică este nevoie de idei politice care să se transforme în acţiune, să se concretizeze material spre folosul cetăţii. Elaborarea ideilor necesită însă dialog permanent între cetăţeni şi diferitele sfere publice, pentru a se discuta asupra metodelor şi a logisticii disponibile. Din păcate, autoritatea politică nu se bucură de încrederea de care are nevoie pentru a încuraja cetăţeanul să nu se mai simtă abandonat, să nu mai perceapă puterea în termeni de „dominium” ci în termeni de „gubernatio”, şi pentru a renunţa la „spendida izolare” îngândurată în detrimentul participării dialogate. (mai mult…)

„Demnitatea persoanei, invocată atât de des, solidaritatea, dreptatea, binele  comun: toate aceste valori, având în spate o istorie teologică şi politică de secole, sunt convocate în modernitate pentru a răspunde la întrebarea despre sensul politicii. Prin urmare, pentru cei care asumă sau simpatizează creştin-democraţia, politica are un singur sens: realizarea binelui comun, prin care libertatea tuturor se împlineşte în relaţie cu ceilalţi.

Cu alte cuvinte, cultura creştin-democrată este o cultură personalistă, o cultură a relaţiei şi a responsabilităţii. Libertatea fiecăruia dintre membrii corpului politic este chemată la o recunoaştere autentică a faptului de a fi împreună şi de a constitui împreună o societate. Specifcul personalismului constă  tocmai în a reflecta că omul nu se defineşte doar prin pasiuni şi interese, ci şi prin nevoia de a fi împreună cu celălalt pentru a se  împlini. (mai mult…)

„În domeniul filosofiei istoriei s-au disputat îndeobşte două tendinţe care, după judecata mea şi fără ca eu să pretind acum că voi dezvolta chestiunea, sunt deopotrivă eronate. A existat o interpretare colectivistă şi alta individualistă a realităţii istorice. Pentru cea dintâi, procesul substanţial al istoriei este opera mulţimilor difuze; pentru cealaltă, agenţii istorici sunt în mod exclusiv indivizii. Caracterul activ, creator al personalităţii este, într-adevăr, prea evident pentru a se putea accepta imaginea colectivă a istoriei. Masele umane sunt receptive: se mărginesc să-şi opună favoarea sau rezistenţa oamenilor cu viaţă personală şi iniţiatoare. Dar, pe de altă parte, individul solitar e o abstracţie. Viaţa istorică este convieţuire. Viaţa individualităţii excepţionale constă, tocmai, într-o acţiune omnidirecţională asupra masei. Nu e cazul, aşadar, să separăm «eroii» de mase. (mai mult…)

„angelus dicitur intellectus et mens, quia tota ejus cognitio est intellectualis; cognitio autem animae partim est intellectualis, et partim sensitiva – spunea Toma d’Aquino[1].

Ni se semnalează, astfel, deosebirea esenţială dintre cunoaşterea îngerească şi cea a omului, respectiv dintre un tip de cunoaştere care nu e grevată de balastul corpului şi cunoaşterea «în corp», cunoaştere la care poate aspira o fiinţă instalată în materie. E greu să ne reprezentăm, ca exponenţi ai condiţiei umane, cum e să nu ai corp şi ce consecinţe ar putea avea o asemenea situaţie pentru demersul nostru cognitiv. Mai întâi, o dată cu anularea organelor de simţ, ar dispărea întreaga rubrică a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor. «Substanţa» gândirii nu s-ar mai recolta din lumea sensibilă, ci «direct» din registrul «speciilor inteligibile». Cu alte cuvinte, gândirea n-ar mai fi condiţionată de existenţa unui depozit de percepţii, ci de simpla orientare a atenţiei, aşadar de o decizie mentală. (mai mult…)

Articol publicat de LaPunkt (20 februarie 2015).

Miercuri, 18 februarie a.c., la librăria Bizantină din Bucureşti, Horia-Roman Patapievici, a fost „librar pentru o zi” şi a prezentat mai multe cărţi, printre care şi volumul „Drept, legislaţie şi libertate. O nouă formulare a principiilor liberale de justiţie şi economie politică”, al lui Frierich August von Hayek.

Cartea a fost tradusă de Gabriel Mursa şi a apărut în 2014 la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cuprinzând toate cele trei volume din studiul lui Hayek referitor la ordinea politică într-o societate liberă: „Reguli şi ordine”, „Mirajul justiţiei sociale” şi „Ordinea politică a oamenilor liberi”.

Astfel, pornind de la unul din principiile de bază ale liberalismului (libertatea este naturală, pe când egalitatea derivă din tipologia instituţiilor umane), Patapievici a amintit de elementul definitoriu şi, totodată, inovator al gândirii lui Hayek, şi anume conceptul de „ordine spontană”. (mai mult…)

Articol publicat de Anacronic (18 februarie 2015) şi în Ziarul de Iaşi (25 februarie 2015, ediţia tipărită, p. 7)

Referitor la aşa-zisul „timbru cultural”, cu care, evident, nu sunt de acord din motive expuse deja de presă (piaţa autohtonă de cultură „stă” prost oricum; nu se ştie exact ce se va face cu banii colectaţi şi unde vor ajunge), aş dori să mai adaug următoarea ecuaţie lansată de Harry Lloyd Hopkins (sfătuitor al lui Franklin Delano Roosevelt): „tax, tax, tax; spend, spend, spend; elect, elect, elect”!

Cu alte cuvinte, taxează antreprenoriatul editorial pentru a îngreuna accesul individual la cultură; cheltuie pentru a crea/întări dependenţa instituţiilor culturale faţă de politic; prin îngreunarea accesului individual la cultură şi prin întărirea dependenţei culturii faţă de politic, se perpetuează status-quo-ul statal-societal prin menţinerea aceloraşi elite politice/birocratice şi prin îngreunarea reformelor necesare pentru un stat de drept funcţional sau pentru un stat-membru al Uniunii Europene.

Ecuaţia este, de altfel, logică. (mai mult…)