„angelus dicitur intellectus et mens, quia tota ejus cognitio est intellectualis; cognitio autem animae partim est intellectualis, et partim sensitiva – spunea Toma d’Aquino[1].
Ni se semnalează, astfel, deosebirea esenţială dintre cunoaşterea îngerească şi cea a omului, respectiv dintre un tip de cunoaştere care nu e grevată de balastul corpului şi cunoaşterea «în corp», cunoaştere la care poate aspira o fiinţă instalată în materie. E greu să ne reprezentăm, ca exponenţi ai condiţiei umane, cum e să nu ai corp şi ce consecinţe ar putea avea o asemenea situaţie pentru demersul nostru cognitiv. Mai întâi, o dată cu anularea organelor de simţ, ar dispărea întreaga rubrică a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor. «Substanţa» gândirii nu s-ar mai recolta din lumea sensibilă, ci «direct» din registrul «speciilor inteligibile». Cu alte cuvinte, gândirea n-ar mai fi condiţionată de existenţa unui depozit de percepţii, ci de simpla orientare a atenţiei, aşadar de o decizie mentală. Înţelegerea n-ar mai avea nevoie de ocolul senzitivităţii, n-ar mai proceda inductiv, ci ar plonja în zona temeiurilor, a surselor universului sensibil, surse cu care, de altfel, e în raport de consubstanţialitate. Aşa stînd lucrurile, cunoaşterea ar înceta să mai fie dialogului unui «subiect» investigator cu un «obiect» al investigaţiei, pentru a se defini ca o întâlnire a intelectului cu el însuşi. Informaţia n-ar mai fi rezultatul unui proces de învăţare, de acumulare răbdătoare, ci expresia faptului de a şti, în absenţa oricărui travaliu pregătitor. Tot ce e, de obicei, progresie treptată de la senzaţiei la idee, raţionament trudic, pîndit mereu de riscul erorii, ar fi înlocuit de spontaneitate intuitivă şi garantată, de iluminare instantanee. Fluxul cognitiv ar fi «natural» şi continuu. Alternanţa somn-veghe la care obligă ritmurile trupeşti, oboseala, efectul colateral al umorilor, al chimiei fiziologice, determinările spaţio-temporale, dependenţa drastică de condiţionări exterioare, toate acestea ar intra brusc în suspensie. Am avea acces la efecte, nu pentru că am cunoaşte cauzele, ci pentru că am trăi în «mediul» cauzelor, am fi una cu originile manifestării cosmice. Altfel spus, n-am mai căuta cauzele în acelaşi plan cu efectele, ci le-am identifica în teritoriul lor de obîrşie, acolo unde se află cauza cauzelor. Cunoaşterea noastră ar fi simplă, etern diurnă, liberă, impregnată de graţia însăşi a «Duhului» care bate încotro vrea. Aşa este cunoaşterea îngerilor.
Aşa este şi cunoaşterea omenească, ori de câte ori ea reuşeşte să se mişte pe cerul pur al intuiţiei intelectuale, fără referinţă la fragmentele în derivă ale senzoriului. Dar îngerii pot atinge această performanţă feriţi de primejdia derutei, de spectrul pierderii controlului şi a reperelor unei intelecţiuni corecte, în vreme ce oamenii care se rup de senzoriu sînt o pradă uşoară pentru deriva luciferică, pentru dezorientare şi sminteală. De aceea, limita cunoaşterii omeneşti (faptul de a fi ancorată în sensibil) este, deocamdată, în chip providenţial, şi igiena ei protectoare. E însă un fapt că, pentru regnul uman, cunoaşterea, «amestecată» cum e, indirectă, poluată de toxinele corporalităţii, e structural cuplată la ideea de «pericol», acel pericol pe care îl invocă, în Rai, Demiurgul, dinaintea perechii originare. E vorba totuşi de un pericol fermecător, plin de provocatoare răsplăţi. Limita e creatoare de surplus cognitiv. Oamenii pot experimenta, fulgurant şi cu riscuri, intelecţia angelică, în vreme ce îngerii n-au cum acoperi experienţa senzaţiei. Tocmai de aceea, îngerul şi omul sînt polii predestinaţi ai unei simbioze necesare. Prin înger, omul se descoperă ca intelect pur, prin om, îngerul aproximează miresmele relativului şi ale senzitivităţii.
Intelectul este, prin urmare, dimensiunea angelică a omului, partea noastră de înger: …ea quae sunt in intellectu nostro sunt similiora angelo, quam ea quae sunt in phantasia; cum haec sint intellecta in actu, illa vero in potentia tantum[2].”
[1] Toma d’Aquino, Summa Theologiae, quaestio 54, articulus III, ad primun: „îngerului i se spune intelect sau minte, căci întreaga sa cunoaştere este intelectuală; pe când cunoaşterea cu sufletul e în parte intelectuală, în parte sensibilă.”
[2] Ibidem, Summa Theologiae, quaestio 57, articulus IV, 3: „Cele ce se află în intelectul nostru seamănă mai mult cu îngerul decât cele ce se află în reprezentările noastre: căci cele dintîi sînt cunoscute în chip actual, pe cînd celelalte – doar potenţial”.
*fragment din „Intelectul ca înger”, în Andrei Pleşu, Despre îngeri, Bucureşti, Humanitas, 2003, pp. 220-222.