„Demnitatea persoanei, invocată atât de des, solidaritatea, dreptatea, binele comun: toate aceste valori, având în spate o istorie teologică şi politică de secole, sunt convocate în modernitate pentru a răspunde la întrebarea despre sensul politicii. Prin urmare, pentru cei care asumă sau simpatizează creştin-democraţia, politica are un singur sens: realizarea binelui comun, prin care libertatea tuturor se împlineşte în relaţie cu ceilalţi.
Cu alte cuvinte, cultura creştin-democrată este o cultură personalistă, o cultură a relaţiei şi a responsabilităţii. Libertatea fiecăruia dintre membrii corpului politic este chemată la o recunoaştere autentică a faptului de a fi împreună şi de a constitui împreună o societate. Specifcul personalismului constă tocmai în a reflecta că omul nu se defineşte doar prin pasiuni şi interese, ci şi prin nevoia de a fi împreună cu celălalt pentru a se împlini.
La prima vedere şi mai ales în ochii cinicilor, nobleţea acestei viziuni poate părea prea puţin relevantă politic. Însă lucrurile nu stau deloc astfel. Cel mai important efect politic al personalismului creştin-democrat este echilibrul dintre solidaritate şi libertate, realizat prin aplicarea principiului subsidiarităţii, potrivit căruia prima competenţă şi prima responsabilitate decizională, într-un cadru legal general, revin persoanei, familiei, comunităţii locale sau regionale, aşadar nivelului de organizare socială cel mai aproape de persoana umană. Binele comun nu este un decret care se aplică ierarhic de la vârf spre bază, ci se construieşte prin exerciţiul unei coresponsabilităţi, în care nivelul local nu pretinde şi nici nu permite să fe substituit de un stat atotştiutor şi asistenţial.
Din acest motiv, creştin-democraţia încurajează o cultură a solidarităţii, nu atât pentru a degreva statul de sarcini supraponderale, ci mai ales pentru a stimula o responsabilitate activă şi efcientă, o responsabilitate a proximităţii, şi nu una a abstracţiunii sociale. Altfel spus, nu statul trebuie să decidă la nivel central tot, ci fiecare membru şi fiecare comunitate locală trebuie să-şi asume nivelul de competenţă care îi este propriu, ştiind mai bine de ce are nevoie şi cum ar dori să funcţioneze”.
*fragment din Bogdan Tătaru-Cazaban, Cultura creştin-democraţiei europene, în supliment Revista 22 („Democraţia creştină în România europeană”), anul XVII, nr. 295, 4 mai 2010, p. VI.