„În domeniul filosofiei istoriei s-au disputat îndeobşte două tendinţe care, după judecata mea şi fără ca eu să pretind acum că voi dezvolta chestiunea, sunt deopotrivă eronate. A existat o interpretare colectivistă şi alta individualistă a realităţii istorice. Pentru cea dintâi, procesul substanţial al istoriei este opera mulţimilor difuze; pentru cealaltă, agenţii istorici sunt în mod exclusiv indivizii. Caracterul activ, creator al personalităţii este, într-adevăr, prea evident pentru a se putea accepta imaginea colectivă a istoriei. Masele umane sunt receptive: se mărginesc să-şi opună favoarea sau rezistenţa oamenilor cu viaţă personală şi iniţiatoare. Dar, pe de altă parte, individul solitar e o abstracţie. Viaţa istorică este convieţuire. Viaţa individualităţii excepţionale constă, tocmai, într-o acţiune omnidirecţională asupra masei. Nu e cazul, aşadar, să separăm «eroii» de mase.
Este vorba de o dualitate esenţială a procesului istoric. Umanitatea, în toate stadiile evoluţiei sale, a fost întotdeauna o structură funcţională în care oamenii cei mai energici – oricare ar fi forma acestei energii – au operat asupra maselor, dându-le o configuraţie determinată. Asta presupune o anumită comunitate bazală între indivizii superiori şi mulţimea vulgară. Un individ absolut eterogen în raport cu masa nu va produce asupra ei nici un efect: lucrarea lui va aluneca pe corpul social al epocii fără a suscita în el nici cea mai mică reacţie, ca atare, fără a se insera în procesul istoric general. În diferite măsuri, asta s-a întamplat nu rareori, şi istoria e datoare să adnoteze în marginea textului său principal biografia acelor oameni «extravaganţi»”.
*José Ortega y Gasset, Tema vremii noastre, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 77-78.