„Două puncte existau însă pe faţa pământului, două puncte foarte depărtate, în care românii generaţiei nouă începură a se întâlni; unul în Francia, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costachi Negri.
O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la München, Heidelberg şi Paris, spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor. Deşi pe atunci mergerea în Francia era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligenţe; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpâneau jalea sufletului lor amărât, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi destinaţi a deveni soldaţii viitorului.
[…] Pe plaiul străinătăţii, trimişii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi videre, ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după ani mulţi de despărţire; trăind la un loc, încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirei româneşti. Din nenorocire, înturnarea lor în patrie punea iar între dânşii distanţa fatală şi rareori străbătută, ce se întindea ca o cale părăsită, de la Iaşi la Bucureşti!
Sărmanii înstrăinaţi! Câte deziluzii îi aşteptau la marginea ţării! Câte lupte, câte loviri în frumoasele lor sperări!”
(Vasile Alecsandri, în Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. III, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 17)