Să ne facem o idee despre cultura politică (I)

Articol publicat de LaPunkt (22 aprilie 2015), de EuroPunkt (23 aprilie 2015) şi de Contributors (23 aprilie 2015)

Decizia Curţii Constituţionale de a declara neconstituţional aliniatul 3 al articolului 19 din legea partidelor politice (nr.14/2003) ar putea fi imboldul pe care societatea românească îl aşteaptă pentru a reveni din vacanţa tranziţiei. Dacă în Parlament s-ar demara un proces de revizuire al respectivului aliniat pentru a transforma legea în una mai permisivă, atunci scena politică ar putea să se îmbogăţească de multe idei care până acum nu au fost reprezentate politic nici măcar la nivel extra-parlamentar. Legea concurenţei afirmă că atunci când oferta este mai proaspătă şi mai diversificată, calitatea are şanse mai mari să fie „degustată”. O asemenea supoziţie se aplică pentru orice activitate umană, inclusiv pentru cea politică.

Pentru ca teoria să devină practică este nevoie de idei politice care să se transforme în acţiune, să se concretizeze material spre folosul cetăţii. Elaborarea ideilor necesită însă dialog permanent între cetăţeni şi diferitele sfere publice, pentru a se discuta asupra metodelor şi a logisticii disponibile. Din păcate, autoritatea politică nu se bucură de încrederea de care are nevoie pentru a încuraja cetăţeanul să nu se mai simtă abandonat, să nu mai perceapă puterea în termeni de „dominium” ci în termeni de „gubernatio”, şi pentru a renunţa la „spendida izolare” îngândurată în detrimentul participării dialogate.

Sunt de părere că pentru a stimula o comunicare sinceră şi prolifică între cetăţean şi politician, dezvoltarea unei culturi politice articulate ar fi un pas înainte, şi, tocmai de aceea, o prevedere mai puţin restrictivă a legii partidelor ar trebui adoptată; nu doar pentru a îmbogăţi ideatic dialogul dintre guvernat şi guvernant, ci şi pentru a reda încrederea cetăţenească în transparenţa şi onestitatea sferei politice.

De asemenea, instinctul de autonomie al cetăţeanului şi imperativele vieţii comunitare necesită să fie armonizate, iar cultura politică are şi o asemenea menire deoarece sugerează nişte orientări de conduită publică, care ajustate în funcţie de celelalte tipologii de comporament politic existente în sânul cetăţii, alcătuiesc un cadru de norme pentru „res publica”.

Cultura politică reprezintă acele idealuri, aspiraţii sau nevoi care reuşesc să fie imaginate conceptual prin intermediul unor principii şi exprimate prin intermediul unor corpusuri doctrinare. Din păcate, cultură politică autohtonă a fost o victimă a dictaturii comuniste, astfel că societatea românească post-decembristă a îmbrăţişat tranziţia cu un braţ legat la spate. Democraţia post-decembristă a fost privată încă de la început de acele repere ideatice necesare funcţionării unui sistem politic nuanţat de binomul stânga-dreapta, axa politică modernă rămânând o necunoscută pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii români. Carenţa doctrinară a partidelor a îngreunat şi mai mult nebuloasa, deoarece acestea au acţionat precum nişte hominizi sau precum nişte mutanţi doctrinari. Mai mult, dialogul public a fost mai mereu inconsistent/inexistent, mass-media fiind animată de persoane puţin pregătite să modereze emisiuni de analiză sau de dezbatere politică, fie din prea mult zel partizan, fie din lipsa noţiunilor şi a limbajului de specialitate.

Asemenea neajunsuri şi puţin articulata piaţă a ideilor au contribuit la formarea unei societăţi lipsite de imaginaţie politică, alcătuită din cetăţeni necopţi, apatici şi, în consecinţă, obsecvioşi sau timoraţi.

În acest context, de vreo douăzeci şi cinci de ani, diferite personaje, mai mult sau mai puţin competente, mai mult sau mai puţin sincere, de-a valma sau de-a curmezişul, au anunţat că reformează/inovează politica românească. Totul bine şi frumos până aici dacă orice astfel de demers nu ar fi eşuat lamentabil din cauza unei slabe încrederi într-un plan de societate bazat pe principii şi valori solide. Nici nu s-ar fi putut altfel deoarece ideea de cultură politică nuanţată doctrinar (încă) nu „se vinde” la noi; nici măcar aşa-zisă stânga românească (PSD) nu a acordat atenţie articulării doctrinare, dovadă stând declaraţiile lui Ion Iliescu, preşedinte onorific PSD, lansate după înfrângerea candidatului propriului partid la alegerile prezidenţiale din 2014. De partea cealaltă a baricadei, dreapta s-a izbit aproape mereu de zidul inconsistenţei sau de cel al incoerenţei principial-doctrinare. Nu trebuie decât să ne amintim că orice proiect sau partid de dreapta a fost, mai devreme sau mai târziu, direct sau indirect, încorporat de PNL, iar acesta din urmă pare că încă nu are o imagine de sine bine conturată, oscilând doctrinar şi făcând parte din „tovărăşii” politice inimaginabile, precum alianţa USL.

Relativismul doctrinar, traseismul şi mai ales cazurile de corupţie au contribuit la deformarea ideii de „res publica”, curiozitatea necesară aprofundării culturii politice fiind oarecum trunchiată încă din start de o scenă politică deloc adaptată rigorilor unei societăţi suficient aerisită instituţional.

Cetăţeanul de rând şi-a pierdut încrederea în politicieni şi în buna credinţă a activităţii politice, astfel că prezenţa la urne se datorează necesităţii de a alege „răul cel mai mic”. Aceast scenariu este posibil atunci când imaginea partidelor este una care se confundă cu inechitatea socio-economică, atunci când se crede că activitatea politică modernă se desfăşoară spre bunăstarea oligarhilor şi este direcţionată împotriva omului de rând şi a mobilităţii sociale. Şarja critică devine şi mai sofisticată atunci când vine vorba de preferinţa unor politicieni pentru deciziile luate de către entităţi şi persoane apolitice precum banca centrală sau comisiile de experţi. O asemenea poziţie ar denota o stereotipie atavică conform căruia un parlament format şi din oameni de rând ar fi pe alocuri viciat de incompetenţă. Scenarii asemănătoare au fost şi sunt folosite de curentele revoluţionare sau de organizaţiile cu mesaj populist.

O cultură politică nuanţată şi serioasă ar trebui să stimuleze partidele asupra unei reflecţii adaptate momentului istoric, să stimuleze articularea unei viziuni plecând de la individ şi de la a sa natură umană, ingineriile sau utopiile de tot felul trebuind a fi abandonate în detrimentul unei responsabilităţi de proximitate. Dacă vrem să vorbim de o politică responsabilă atunci trebuie să vorbim despre o cultură politică care să susţină autonomia individului în faţa oricărei inginerii a colectivităţii, precum şi în faţa oricărui fel de alienare, spirituală sau materială.

Eşicherul politic românesc emană unde ideatice distorsionate, amalgamate şi perimate. Societatea contemporană este una a spectacolului şi a marasmului filistin. Piaţa ideilor din România, repet, slab dezvoltată, caricaturizează ideea de „bine comun” sau pe cea de „destin comunitar”, observaţia poetului roman Decimus Iunius Iuvenalis, cronicizându-se istoric sub forma unui cerc vicios: „[populus] duas tantum res anxius optat panem et circenses”, sau, mai pe scurt, nefastul „pâine şi circ”. Piaţa doctrinară a ideilor trebuie dezvoltată şi încurajată pentru a-şi însuşi o cultură politică capabilă să transforme „panem et circenses” în „panem et salis”. (Remus Tanasă)