„Europa va trebui să-şi determine relaţia, şi mai întâi frontiera – frontiera nu e doar o linie pe hartă sau pe teren, ea e şi o limită spirituală care traduce o decizie spirituală – în raport cu Estul, deci cu Ucraina şi cu Rusia, şi în raport cu Sud-Estul, deci cu Turcia. Există argumente plauzibile pentru toate poziţiile pe care le poate adopta: să accepte Rusia, să excludă Rusia, să accepte Turcia, să excludă Turcia, dar va trebui să sfârşească prin a lua o poziţie, şi aceste poziţii o vor defini. (mai mult…)
Autor: R.T.
Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea. Aşa stînd lucrurile, nici nu se poate vorbi de opţiuni, ci de tropisme, de efectele dezordonate ale unei lumi tulburi, care s-a dezvăţat, în 45 de ani de dictatură comunistă, să cîntărească liber oamenii şi ideile. O lume în care opţiunile nu se bizuie pe deliberare e o lume în care dialogul e imposibil. Dialogul e un schimb de argumente. Dar ce argumente poate invoca cineva care a ales fără reflecţii, printr-o mişcare spontană a umorilor proprii? Pentru cei care „au hotărît“ că reprezentanţii puterii sînt buni, reprezentanţii puterii devin inatacabili: ei nu greşesc, sau greşesc numai din vina altora, sau, oricum, greşesc mult mai puţin decît „ceilalţi“. (mai mult…)
Articol publicat de LaPunkt.ro (10 ianuarie 2015) şi de Anacronic.ro (19 ianuarie 2015)
În urma groaznicelor crime de la Paris mi-au venit în minte aproape spontan următoarele întrebări: ce facem cu libertatea noastră şi ar trebui libertatea să aibă vreun fel de limită? Este de la sine înţeles că nu mă refer la vreo limită à la Hitler sau à la Stalin, ci la acele limite utile pentru a împăca antagonismul inevitabil dintre instinctele naturale ale omului şi imperativele morale ale vieţii sale sociale. De aceea consider că libertatea ar trebui să aibă limitele ei, având aici în vedere ideea de libertate responsabilă faţă de propria persoană dar şi responsabilă faţă de societate. O libertate astfel constituită ar avea şanse să pregătească educaţia civică necesară clădirii unei veritabile culturi a păcii.
Iată ce susţinea un reputat politician român şi fost prim-ministru conservator al României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Manolache Costache Epureanu, referitor la libertatea presei: „Apoi, dacă legislatorii unei ţări încă recunosc pentru dânşii o autoritate, cum putem admite ca o armă atât de puternică, ca aceea a presei, să fie sustrasă de la orice control, să fie liberă a pronunţa în societate ideile cele mai distrugătoare ordinii sociale?” (Monitorul Oficial, 25 ianuarie/6 februarie 1873)
Câteva luni mai târziu, acelaşi politician oferă o cheie de interpretare şi de lectură a libertăţii: (mai mult…)
Articol publicat de LaPunkt.ro (13 ianuarie 2015) şi de ziarul Naţiunea (16 ianuarie 2015)
Prezenţa mare la vot din turul al doilea al alegerilor prezidenţiale de anul trecut, cea mai mare din ultimii 18 ani, este un semn că românii s-au săturat de eterna tranziţie post-decembristă, fiind totodată un indicator al faptului că aceştia au înţeles că votul este datoria minimă care trebuie îndeplinită de către societatea civilă pentru ca democraţia să funcţioneze. Mobilizarea cetăţenilor este îmbucurătoare, chiar dacă pentru o eficienţă sporită a democraţiei este nevoie de mai mult.
Oricare ar fi „aleşii poporului”, aceştia nu vor putea cu adevărat să fie reprezentativi pentru electorat atât timp cât vocea cetăţenească nu se face auzită în mod concret, lucid şi nu în cele din urmă, civilizat. Şi nu mă refer aici doar la opinia publică adesea „vocală” prin intermediul mass-mediei, ci la prestanţa societăţii civile care este încă absentă nemotivat. Armonia cetăţii se atinge în urma fluxului continuu de informaţii dintre stat şi societate, iar atunci când unul dintre cei doi actori nu este capabil să comunice, o stare tacită de neîncredere pluridimensională se cronicizează. Iar dacă statul comunică prin intermediul instituţiilor sale, lipseşte doar vocalitatea societăţii civile. Aceasta din urmă are la bază anduranţa civică a membrilor cetăţii, demers necesar şi asumat benevol în mod piramidal, pornind de la simplul cetăţean şi până la aspirantul la o funcţie publică: (mai mult…)
Articol publicat de LaPunkt.ro (19 decembrie 2014)
Este suficient a face un exerciţiu de imaginaţie pentru a ajunge la concluzia că, printre altele, politica este şi „arta posibilului”. O asemenea concluzie îi va dezamăgi pe toţi acei idealişti sau utopişti care îşi închipuie că activitatea politică desemnează sau ar trebui să desemneze acel demers menit să urmărească „binele comun” cetăţenesc, indiferent de contextul istoric sau de caracterul circumstanţial. Orice intenţie reformatoare, oricât de nobilă ar fi, riscă să dea dovadă la un moment-dat de rigiditate mintală şi faptică, raţiunea monologată substituindu-se celei colocviale. Scurtcircuitarea raţiunii are efectul de a arunca o bucată de pânză roşie peste câmpul vizual al potenţialului dialogal al naturii umane. În asemenea condiţii, ideea de negociere politică sau economică este privită ca un pas înapoi, „arta compromisului” politic căpătând valenţe apocaliptice: politicianism pur şi dezintegrarea oricărei construcţii voluntar-asociative sau comunitare. Este văzută doar partea goală a paharului, cea plină evaporându-se în uitare.
Democraţia presupune dialog, astfel că negocierile sunt un procedeu normal pentru orice societate care este fundamentată pe ideea de alteritate cultural-politică sau pe cea de pluralism al intereselor socio-economice. (mai mult…)
„Legătura dintre comunitatea umană şi cuvânt este foarte puternică, dar nu e simetrică, întrucât cei doi termeni nu sunt egali. Nu cuvântul produce comunitatea, ci comunitatea produce şi întreţine cuvântul. Deşi există tot felul de comunităţi şi, prin urmare, tot felul de cuvinte, toate cuvintele îşi găsesc sălaş în comunitatea politică, adică în cetate. Viaţa umană se desfăşoară între proză şi poezie, între proza utilităţii şi poezia nobleţii şi a grandorii, şi îşi găseşte ordinea prin intermediul dreptăţii, care este opera propriu-zisă a omului politic. Comunitatea politică este cea care reuneşte şi face să răsune toate registrele cuvântului, orice comunicare veritabilă întemeindu-se pe această scară armonică. Puterea instrumentelor de comunicare, şi în special cea a unei limbi unice comune, este îndeobşte supraestimată în chip iraţional. Chiar dacă mâine am vorbi cu toţii engleză, n-am face astfel un pas către unitate. (mai mult…)
„Timp de mai multe decenii din secolul trecut [secolul al XIX] politologii au urmărit să creeze ceva de genul unei ştiinţe naturale a vieţii politice. Ideea subiacentă acestui proiect este simplă şi recurentă la gânditorii occidentali începând din perioada Renaşterii: fiecare pas înainte în ştiinţele fizice a fost însoţit de progrese în stăpânirea de către om a lumii naturale, pe când în ce priveşte înţelegerea lumii sociale şi politice nu s-au înregistrat astfel de progrese, rezultatul regretabil fiind acela că mai buna stăpânire a lumii fizice nu a fost dublată de o mai bună stăpânire de către noi a lumii sociale. În măsura în care anumite flageluri sociale au fost puse sub control, aceasta s-a înfăptuit graţie unei bune înţelegeri a lumii fizice, nu a celei sociale. Acei reprezentanţi ai ştiinţelor sociale care au înţeles că progresele ştiinţelor fizice au avut adesea la bază elanuri ale imaginaţiei teoretice, şi nu simpla acumulare de noi date, au sperat că prin teorii ale vieţii politice s-ar putea realiza acelaşi progres în ştiinţele sociale.
[…] Denumirea de gândire politică este dată, aşadar, unui gen de investigaţie teoretică a vieţii politice care nu aspiră la condiţia fizicii sau chimiei, ci este dispusă să se inspire din gândirea epocilor trecute, aşa cum nici un fizician sau chimist nu ar putea-o face, şi se situează totodată în prelungirea reflecţiei politice curente, cotidine.”
(Alan Ryan, Introducerea la ediţia românească, în David Miller (coordonator), Enciplopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 5-6)
Articol publicat de LaPunkt.ro (27 noiembrie 2104) şi de EuroPunkt.ro (8 decembrie 2014)
Datorită alegerilor recent încheiate, cetăţenii români s-au confruntat cu o situaţie puţin încurajantă pentru o societate încă tânără: au fost efectiv presaţi să aleagă între „rău” şi „bine” sau mai exact între cei doi candidaţi din turul al doilea, unul reprezentând „răul” şi celălalt neapărat „binele”. Felul în care a fost construită campania electorală a lăsat impresia că avem de a face cu un candidat care întruchipează „lumina” şi celălalt care nu putea să fie decât întruchiparea „întunericului”. Modalitatea în care a fost construită imaginea candidaţilor, atacurile virulente şi continue împotriva adversarului sau activitatea deformantă a mass-mediei au polarizat echilibrul precar al societăţii româneşti. Principala tabără vinovată pentru această stare de fapt a fost coaliţia condusă de PSD, lipsa scrupulelor şi a măsurii caracterizând întreaga campanie electorală a acestei coaliţii. Tabăra opusă nu are „merite” deosebite pentru cele consemnate mai sus, dând dovadă de relativă ponderaţie în efortul de a-şi construi propria imagine . (mai mult…)
„Absenţa unui proiect de societate nu ne dispensează de formularea unui asemenea proiect. E ca şi cum ai susţine că e inutil să iei medicamente de vreme ce tot eşti bolnav. Pentru moment la noi s-a instaurat o partitocraţie care asigură propăşiri clanice şi scandaloase abuzuri clientelare. În ciuda etichetelor programatice, partidele noastre se confundă: numeroşi analişti admit că atât cristalizarea doctrinară, cât şi polarizarea dreapta-stânga sunt deocamdată irelevante. Observăm că deşi clasa politică dispune de legitimitatea unui scrutin, ea este privată de suflul orientativ al unei adevărate strategii. Exponenţii puterii sunt aleşi, dar guvernează împleticit, pentru că le lipseşte viziunea, competenţa unui ideal. Maşinăria statală supravieţuieşte graţie inerţiilor sectoriale, alimentate de <experţi>, fără a se bucura de credibilitatea necesară marilor mobilizări naţionale. E drept, oamenii obişnuiţi se repliază sub coviltirul propriului <trib>, imitând practicile observate în establishment. Nu există însă un mecanism de generare democratică a consensului cu privire la întrebarea: <pe ce valori se urzeşte societatea în care vrem să trăim>?”
*Teodor Baconsky, Comunitatea imatură, în Puterea schismei. Un portret al creştinismului european, Ed. Anastasia, p. 162.