Articol publicat de Anacronic (18 februarie 2015) şi în Ziarul de Iaşi (25 februarie 2015, ediţia tipărită, p. 7)
Referitor la aşa-zisul „timbru cultural”, cu care, evident, nu sunt de acord din motive expuse deja de presă (piaţa autohtonă de cultură „stă” prost oricum; nu se ştie exact ce se va face cu banii colectaţi şi unde vor ajunge), aş dori să mai adaug următoarea ecuaţie lansată de Harry Lloyd Hopkins (sfătuitor al lui Franklin Delano Roosevelt): „tax, tax, tax; spend, spend, spend; elect, elect, elect”!
Cu alte cuvinte, taxează antreprenoriatul editorial pentru a îngreuna accesul individual la cultură; cheltuie pentru a crea/întări dependenţa instituţiilor culturale faţă de politic; prin îngreunarea accesului individual la cultură şi prin întărirea dependenţei culturii faţă de politic, se perpetuează status-quo-ul statal-societal prin menţinerea aceloraşi elite politice/birocratice şi prin îngreunarea reformelor necesare pentru un stat de drept funcţional sau pentru un stat-membru al Uniunii Europene.
Ecuaţia este, de altfel, logică.
Statul este un „rău” necesar, a cărui menire este să îndeplinească anumite funcţii utile convieţuirii dintre indivizi, dintre comunităţile locale şi dintre state la nivel internaţional. Istoria nu a consemnat încă un stat care să funcţioneze perfect, pentru că, trebuie pomenit, statul este condus de oameni, iar perfecţiunea umană nu există. Chiar şi aşa, o imagine ideală a statului şi a oamenilor care îl conduc (guvernanţii), trebuie să existe în mintea fiecărui cetăţean, sau cel puţin aşa ar fi de dorit. Dar cum îţi poţi forma această imagine dacă accesul la cultură este lacunar?
Cultura, în sens general, are menirea, printre altele, să releve un ideal uman şi unul statal/societal, care merită să fie urmărit, chiar dacă nu va putea fi vreodată atins. Fără cultură, idealul riscă să rămână rudimentar sau, mai grav, să dispară din mentalul colectiv. Dacă „piaţa” ideilor din România este oricum slab dezvoltată, de ce să se rişte regresul ei printr-o nouă taxă?
Banii colectaţi prin această „dare” suplimentară, ar putea fi direcţionaţi către anumite instituţii culturale, ceea ce, ar fi un lucru bun, având în vedere că cercetarea este extrem de slab dezvoltată în România. Pe de altă parte, fonduri suplimentare ar putea înseamna costrângeri suplimentare pentru respectivele instituţii culturale deoarece, din păcate, ubicuitatea politicului este un fapt consemnat în România: primeşti mai mulţi bani de la stat dacă îţi reduci la maxim critica faţă de tabăra aflată la putere.
Ecuaţia prinde contur.
Cetăţenii sunt oarecum obstrucţionaţi să-şi formeze o imagine ideală despre stat, astfel că critica necesară îndreptării metehnelor politice, cu greu poate fi articulată la nivel individual. Sursele de informare fiind diluate, se reduce şi nivelul ştiinţific al analizei politice, astfel că se păstrează un registru restrâns de opţiuni şi proiecte societale. Costrângerea este oarecum favorizată şi de lipsa analizei critice din partea instituţiilor culturale, „încurajate” să se concentreze asupra altor aspecte sociale prin alocarea discreţionară a fondurilor suplimentare de la bugetul de stat.
Tot acest scenariu nu este deloc favorabil schimbării de care are nevoie România, atât la nivel mentalitar cât şi la nivel politic, deoarece este descurajată independenţa gândrii individuale, este încurajată dependenţa culturii faţă de politic, pentru ca, statul paternalist şi asistenţialist să rămână în picioare.
Dacă ne gândim la scandalurile de corupţie politică din ultima vreme, putem afirma că acest morav este unul aproape endemic pentru România, iar traiectorie descrisă în acest articol (cetăţean filistin în mod involuntar-cultură acritică afectată de pseudo-clientelism), nu ajută la rezolvarea corupţiei din sânul societăţii româneşti! (autor: Remus Tanasă)