Autor: R.T.

anti-ideoArticol publicat de LaPunkt (4 martie 2020)

În discuțiile mioritice despre societatea românească și racordarea acesteia la marile tradiții intelectuale din spațiul euro-atlantic, observ deloc indiferent întrebuințarea tot mai vârtoasă a termenilor „conservator” și „conservatorism”. Tendința ar fi apreciabilă dacă adesea n-ar fi și capțioasă, dar să o luăm cu începutul: ce ar vrea să descrie termenul „conservator”, respectiv „conservatorism”?

Spre deosebire de ceea ce ar dori unii să sugereze, conservatorul nu este reticent la schimbare în sine, ci la schimbarea impusă sau indusă. Conservatorul știe că schimbarea este inevitabilă și că ordinea sau tradiția nu sunt imuabile. Totodată, conservatorul și-a făcut busolă din experiența înainte-mergătorilor și ochian din validarea temporală; de asemenea, conservatorul mai știe că schimbarea trebuie să aibă loc treptat, găsind astfel răgazul necesar pentru a discerne dacă la umbra brazdei încep să se întrevadă roadele scontate. Cu alte cuvinte, conservatorul va da dovadă de scepticism propedeutic în preajma declamațiilor cu privire la reforme pantagruelice. (mai mult…)

Alecu_Russo_-_Foto01I

Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuţi sub generala denumire de nemţi, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropşiţi.

Bătrânii, stavile neurcătoare, au părăsit încet câte încet lumea, unii prin neputinţa vârstei, alţii şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat zilele, adică moldoveneşte mălaiul…

Curioasă socoteală! sunt oameni mulţi, cea mai mare parte din generaţia de faţă, copilaşii cu musteaţă, barbă şi plete lungi de la 1835, care şi astăzi tot tineri se numesc; pentru dânşii, vremea astat locului; şi se îngâmfesc în denumirea de bonjurişti, poreclă ce rămăşiţa bătrânilor ne-a lăsat la 1848 drept moştenire, împreună cu datoriile lor, în ziua călătoriei vecinică.

Vai de tinerimea aceea şi de tinereţile aceeaşi tinerime! Veacul n-a stat locului pentru dânsa! Între 1836 şi 1852 sunt şasesprezece ani. Astăzi nemţii, franţuzii de la 1836, bonjuriştii de la 1848 -sunt albi, suri, cei mai tineri sunt obosiţi, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vârsta celor bătrâni de la 1835. (mai mult…)

Editura Serafica a publicat în 2019 lucrarea semnată de pr. dr. Adrian Măgdici, Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice, a cărei traducere îmi aparține. Iată un fragment din această lucrare (pp. 57-61).

Începând cu iluminismul, între credință și rațiune a apărut un abis profund. Chiar și astăzi se simt efectele acestei scindări; mai mult decât atât, în lumea de azi conflictul dintre năzuința cercetării științifice neîngrădite și exigența respectării demnității persoanei (care presupune și credința în Dumnezeu) pare să se fi acutizat.

Acest fals contrast a fost evidențiat deja de Pius al XII-lea care, în Enciclica Humani generis (1950), a combătut interpretările eronate, de sorginte evoluționistă. Lăsând la o parte intervențiile magisteriale care s-au succedat de atunci, ne este îndeajuns să amintim Enciclica Evangelium vitae (1995) care, referindu-se la viața umană, subliniază că multe dintre filosofiile și interpretările științifice cu iz filosofic din zilele noastre tind să nege că embrionul uman ar avea vreo identitate personală, cu toate că o analiză obiectivă a datelor științifice și a doctrinei Bisericii demonstrează tocmai contrariul, și anume că dreptul la viață și inviolabilitate absolută este – chiar din momentul conceperii – primul și principalul drept al fiecărui om, indiferent de credința sa religioasă; iar acest drept îi revine în virtutea faptului că este om [1]. (mai mult…)

Conform tradiției heraldice a Bisericii Catolice, stema unui arhiepiscop mitropolit este alcătuită din: scut; o dublă cruce arhiepiscopală cu cinci pietre preţioase; pălăria de prelat cu două cordoane, care au 20 de canafuri de culoare verde, câte zece pe fiecare parte; un palium alb cu cruci negre (semn al demnității arhiepiscopului mitropolit), așezat în partea de jos a scutului; o banderolă pe care este înscris motoul arhiepiscopului.

 

Interpretarea stemei
Arhiepiscopul Mitropolit Aurel Percă a păstrat motoul ales cu ocazia numirii sale ca Episcop auxiliar de Iaşi, „in caritate radicati et fundati” („înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”) din Scrisoarea Sfântului Apostol Paul către Efeseni 3,17, indicând programul său de viaţă şi de apostolat centrat pe misterul carităţii. De asemenea, au fost păstrate cele două câmpuri, partea de sus cu culoare roşie cu monograma lui Cristos (indicată de literele X şi P din alfabetul grec) şi partea de jos, cu un fundal alb-albastru, peste care este aşezată o stea de culoare aurie cu opt raze. (mai mult…)

Articol publicat pe Adevărul (7 noiembrie 2019)
Deşi puţini au avut ocazia să vadă o nevăstuică în carne şi oase, destui ştiu de existenţa acestui animal. Cu toate acestea, oare câţi ştiu de existenţa „cuvintelor-nevăstuică”? Acestea se asemănă cu animalul prin faptul că sunt la fel de prolifice în a face „victime”, nu fizic, ci din punct de vedere intelectiv.
Precum nevăstuica al cărei aspect nu pare a anunţa ceva special, în nici într-un caz un carnivor versat, „cuvintele-nevăstuică” sunt aparent inofensive. Mai precis, la prima vedere, indică ceva firesc, despre care interlocutorul/auditoriul are o vagă impresie de pozitivitate. Vorbitorul urmăreşte să obţină consens eludând orice nuanţare sau articulare ideatică, mizând pe ascendenţa ambiguă a „cuvintelor-nevăstuică”.

(mai mult…)

Sursa foto: negustorie.ro

Articol publicat pe LaPunkt și EuroPunkt (26 noiembrie 2019)

Una dintre chestiunile sensibile ale statelor moderne a fost tendința acestora de centralizare și uniformizare cetățenească, cu alte cuvinte, tendința de a creea un anumit tip de cetățeni, în funcție de resorturile internaționale și de contextul local. Dacă este să privim spre secolul al XIX-lea, îndeosebi înspre a doua lui jumătate, vom remarca că tendința statelor a fost de coagulare în jurul ideii naționale, direcție justificată de principiul naționalităților, iar, mai apoi, de ideea wilsoniană de autodeterminare. Una dintre problemele cu care s-au confruntat statele naționale a fost tensiunea dintre populația etnică majoritară și cele minoritare. Așadar, cred că se cuvine o mică schiță a relațiilor dintre statul române modern și armeni.

Până imediat după congresul de la Berlin din 1878, miletul armean din Imperiul Otoman era numit „miletul cel loial”, aceasta pentru că, în general, armenii otomani, nu au contestat susținut entitatea statală otomană, ci doar ordinea socială, mai ales prin petiții și manifestări pacifice. După 1878, noile generații de armeni școlite în Europa, articolul 61 al tratatului de la Berlin ce punea protecția armenilor în seama tuturor celorlalte mari puteri și incapacitatea sultanului de a reforma administrația, au contribuit la o atitudine subversivă și chiar ostilă față de statul turc, din partea anumitor grupuri politice de armeni. În ceea ce-i privește însă pe armenii români, nu s-a manifestat o asemenea atitudine față de statul între ale cărui granițe trăiau. Trebuie totuși menționat că, în epoca modernă, până la statul român modelat de la Moscova, armenii nu au fost supuși unor persecuții similiare celor din Imperiul Otoman. (mai mult…)

Articol publicat pe Adevărul (25 octombrie 2019)

Miercuri, 23 octombrie 2019, în Aula Academiei Române, a avut loc simpozionul „Ziua limbii, alfabetului şi culturii armene”; sesiunea festivă a reprezentat continuarea firească a evenimentelor pe care armenii din România le-au organizat cu ocazia „Zilei limbii, alfabetului și culturii armene”, care, începând din acest an, se sărbătorește la data de 12 octombrie. România este prima țară din spațiul ex-sovietic care oficiază acest eveniment. Legea nr. 181/2019 din 11 octombrie 2019 a fost adoptată de președintele României, în urma propunerii legislative inițiate de deputații Varujan Pambuccian și Varujan Vosganian.

Cu această ocazie au luat cuvântul acad. Răzvan Theodorescu (vicepreședintele Academiei Române), Varujan Vosganian (președintele Uniunii Armenilor din România), David Gyurjinyan (președintele Comitetului limbii armene din Ministerul Educației al Republicii Armenia), Tudor Sălăgean (directorul Institutului de Armenologie din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj), P.S. Episcop Datev Hagopian (Întâistătătorul Arhiepiscopiei Armene din Romania), Varujan Pambuccian (vicepreședintele Uniunii Armenilor din România), prof. univ. dr. Francisca Băltăceanu (filolog și teolog), Andrei Timotin (directorul Institutului de Studii Sus-Est Europene) și Andrei Daniel Gheorghe (parlamentar). (mai mult…)

salageanC.P.: Începând cu data de 1 iulie, ați devenit coordonatorul activităților Institutului de Armenologie care funcționează în cadrul Universității Babeș Bolyai. Care este rațiunea existenței unui asemenea institut și ce anume v-ați propus să faceți pentru a-l face mai cunoscut?

Tudor Sălăgean: Institutul de Armenologie este, de fapt, un centru de cultură care funcționează în cadrul Universității Babeș Bolyai, alături de alte 23 de centre culturale dedicate diferitor culturi. Membrii Institutului sunt cercetători, cadre didactice și specialiști, de diferite vârste, interesați în studierea comunității armene din România și a raporturilor acesteia cu Armenia, dar și cu alte comunități din diaspora armeană din întreaga lume. Activitatea tuturor membrilor institutului este, de fapt, bazată pe voluntariat, acest centru nedispunând de personalitate juridică sau de un buget propriu. Institutul a fost creat în anul 2014, iar la inaugurarea sa a participat, alături de alte personalități, ambasadorul Armeniei în România și rectorul Universității din Erevan. Acest centru de studii armene de pe lângă Universitatea Babeș Bolyai este primul din Europa Centrală și de Est, iar din acest motiv el a reușit să se afirme, de la bun început, ca un reper important în cadrul studiilor armenologice mondiale. Institutul a fost implicat și în viața culturală a comunității armene din România, pentru că Uniunea Armenilor din România și Ambasada Armeniei în țara noastră au privit întotdeauna acest institut ca pe un partener serios și au avut mari așteptări de la el. Marea șansă pentru dezvoltarea acestui institut este reprezentată de comunitatea armeană din România, care, după cum bine știm, este una foarte activă în domeniul cultural.

Este foarte important să redeschidem punțile de comunicare între cultura românească și cultura armeană. Să creăm un cadru în care membrii comunității armene din România să își poată consolida propriile tradiții culturale, beneficiind de un cadru instituțional adecvat și de suportul mediului academic din România și din Armenia. Cunoașterea culturii armene presupune, poate, un efort pentru noi, românii, dar vă asigur că acest efort merită să fie făcut. Este foarte important că acest centru de cercetare se bucură de susținerea Ambasadei Armeniei în România și a Uniunii Armenilor din România, cei doi parteneri fundamentali fără a căror colaborare institutul nostru nu și-ar putea îndeplini menirea.

C.P.: Cât de importantă este comunitatea armeană pentru România? (mai mult…)

62193213_2904045639637897_5343947087350333440_nArticol publicat pe Cultura Vieții (16 septembrie 2019).

Când vine vorba despre avort, unii ajung să afirme că avortul este un drept, ba chiar că ar trebui executat pe bani publici, adică pe banii contribuabililor. Plătitorii de taxe ar fi întrebați dacă vor să finanțeze avortul?

Deci, avortul este un drept? Al cui? Al mamei ar fi primul răspuns. Dar tatăl, el nu are un cuvânt de spus? Fără el nu există concepție. Dacă totuși tatăl ar trebui scos din ecuație, atunci foarte bine ar trebui „decăzut” și din obligația legală de a-și întreține copilul născut. O aberație totală!

Dar, mai important, copilul nenăscut nu are drepturi? Când zic copil nenăscut mă gândesc la embrion, făt sau ființă dezvoltată biologic. Dacă copilul nenăscut nu are dreptul la viață, care ar fi motivul? Nu este el cumva om, indiferent de stadiul de dezvoltare? Altceva nu poate să fie, căci altfel, la naștere, nu ne-am alege cu o ființă umană, ci cu un marțian, un reptilian sau cu vreun mamifer acvatic.

Poate unii consideră că nenăscutului i se cuvine statutul de ființă umană de-abia după ce iese din pântecele mamei, după ce este relativ autonom, după ce capătă o oarecare conștiință de sine sau un trup uman dotat cu mai toate organele. Ei bine, asta nu este decât o perspectivă eugenică!

Când îți dai cu părerea despre cine este om și cine nu pe baza unor aprecieri iraționale, a unor criterii ideologice sau a unor capricii (precum lașitatea acceptării responsabilității), înseamnă că practici eugenia. Și naziștii făceau la fel, doar că la ei era vorba despre directivă de stat, acum fiecare este lăsat să decidă ce este mai comod pentru sine. Indiferent de modalitate sau epocă, crima este crimă, iar avortul înseamnă curmarea unei vieți, deci… crimă. Așadar, contribuabilii ar fi întrebați dacă vor să finanțeze crima?

Bineînțeles că există și situații excepționale, ce trebuie nuanțate ca atare, dar alea rămân excepții de la regula conform căreia dreptul la viață este unul fundamental. Concluzionez prin niște semne de interogație, nu personale, ci ale fostului papă Ioan Paul al II-lea, dintr-un discurs din 18 decembrie 1987: „Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă și cea mai nevinovată dintre ele? În numele cărei dreptăți se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată?” (Remus Tanasă)

 

imagesArticol publicat pe Marginalia (31 august 2019).

Cățărându-mă pe umerii giganților dinaintea generației mele, am ajuns să văd că una dintre calitățile omului etic este indignarea. Ne indignăm pentru că iubim, pentru că avem repere morale, pentru că suntem ființe de relație; trei dimensiuni concentrice, de la care putem dezvolta și altele. Nu ne împăcăm ușor cu răul cu față umană sau cu mască instituțională, fie că s-a năpustit asupra părinților, soției, soțului și copiilor sau asupra familiei lărgite, asupra prietenilor sau colegilor de muncă, ori adesea, asupra comunității extinse din care facem parte (breaslă, uliță/stradă, cartier, sat/oraș, regiune, țară sau continent).

Când reperăm răul, ne indignăm, chiar dacă adesea nu luăm sau nu știm să luăm măsuri pentru a-l îndepărta. Poate ar fi cazul să ne reapropiem verbul „eligo” din latină, cu al său dublu sens, (1) a alege și (2) a culege + a îndepărta. Nu de alta, dar „omul nou”, promovat cu asiduitate de comunism, a fost învățat să nu facă diferența dintre „distinguo” și „mediocris”, dintre „gubernatio” și „dominium”. Cu alte cuvinte, a fost îndoctrinat sau forțat să nu mai ia poziție față de bine sau rău, frumos sau urât, merit sau impostură.

În orice caz, tăcerea nu este recomandabilă; însă nici mugetul tabunului! Răul se prezintă în nuanțe, iar tabunul funcționează după logica instinctului, după logica numitorului comun, aceasta însemnând că ștacheta trebuie coborâtă pentru ca numitorul să fie perceput de cei mai mulți din tabun, iar, de obicei, culorile tari fac carieră. După cum soluția pentru alcoolism nu este prohibiția, la fel, remediul pentru lipsa concretizării indignării nu poate fi resentimentul urlat izolat sau, frecvent, în turmă; doar nu vrem să ajungem iar la ghilotină și gulag, când mulțimea de anonimi, mai devreme sau mai târziu mânată discret de la spate, indica țapii ispășitori. Ce altceva a fost delațiunea practicată în timpul comunismului dacă nu pizmă sub protecția anonimatului. Și ce altceva este turnătoria practicată astăzi, în vremea rețelelor de socializare, tot în mod anonim? „Standardele comunității” sau esplanada sifoanelor anonime! (Remus Tanasă)