Autor: R.T.

weaverPrejudecata devine o ghioagă folosită pentru a doborî dușmanii: distincțiile tradiționale, esențiale pentru o societate funcțională, sunt acum atacate, considerându-se că se bazează pe prejudecăți.

O porțiune interesantă de istorie politică iese la iveală atunci când ne propunem să descoperim cum a devenit „prejudecată” un cuvânt injurios. Cu toții știm că acest termen nu mai este folosit în sensul său nevinovat, de „judecată nefondată pe dovezi”. Este folosit, în schimb, drept armă împotriva inamicilor. Astăzi, lumea vuiește de acuzații de „prejudecată”, iar nota stridentă ce i-a fost imprimată de „liberali” și radicali sugerează un rezervor de sentimente și scopuri în spatele invocării acestui cuvânt. Acest lucru devine și mai evident dacă ne amintim că în literatura controversată de acum o sută de ani – sau chiar de acum două generații – nu întâlnim acest tip de instigare violentă împotriva prejudecății ce ne întâmpină acum din toate părțile. Oamenii nu erau atât de indignați că ceilalți au alte convingeri și puncte de vedere. Mai degrabă, se așteptau să se întâlnească cu ele și să le combată cum puteau mai bine. Nu întâlnim manevrele abile și aerul de ultraism cu care suntem astăzi familiarizați. (mai mult…)

kirk_burke_nb-678x377Traducere publicată pe Marginalia (5 august 2019)

Din momentul în care am început să gândesc și, poate, din momentul în care am început să simt, am fost conservator. Circumstanțele de viață au puțin de a face cu convingerile sociale. Mi-am petrecut copilăria, se poate spune, în zona atelierelor de cale ferată. În colegiu, am supraviețuit cu unt de arahide și biscuiți, sărăcia mă îmbrățișa ca o mantie; nici acum nu mă aștept să mă îmbogățesc. Dacă un tânăr este înclinat să avanseze în viață, îl sfătuiesc să adere la un demers „liberal” oarecare, fiindcă elementul conservator care supraviețuiește în țara noastră nu are nici avere, nici influență, nici măcar mijloace adecvate de exprimare.

Prejudecățile liberale – fie ale liberalismului manchesterian de stil vechi, fie ale noului tip de liberalism colectivist – domină de multă vreme curentul nostru de opinii; presa serioasă, fundațiile private, universitățile și chiar patronii care au supraviețuit au fost afectați de acest curent. Liberalul, și de stil vechi, și de stil nou, jură pe evanghelia Progresului. El consideră societatea o mașinărie de creștere, iar fericirea, gratificarea apetiturilor noastre.

Conservatorul, dimpotrivă, vede societatea, ca ceea ce Burke numea vasta cuprindere misterioasă a rasei umane, ținută laolaltă de tradiții, obiceiuri și deprinderi străvechi, un spirit viu; el consideră că fericirea vine din împlinirea datoriei și din înțelegerea vanității dorințelor omenești. (mai mult…)

pinocchio-lying-false-ccArticol publicat pe Marginalia (29 iulie 2019).

Nu mai este un secret pentru nimeni că trăim într o epocă a imposturii exacerbate. Poate că așa a fost dintotdeauna, poate că generațiile dinainte știau ce-i reverență, poate că rețelele de socializare încurajează vanitatea.

Un cunoscut scriitor autohton, referindu-se la cea mai cunoscută rețea de socializare, a numit-o „fabrică de narcisism”.  O caracterizare foarte verosimilă dacă ne gândim la nenumăratele demersuri de impostură pe care le regăsim în cadrul acestui spațiu virtual. Foarte mulți utilizatori vor să pară altceva decât îi recomandă întâmplarea. Ascultând chemarea vanității, se împopoțonează și se imortalizează virtual, pentru a-i face pe cei ageamii să le acorde importanță. Care cu sânii, care cu tatuajele, care cu barba și cu trotineta, care cu preferințele culinare sau cu alegerile turistice, mulți vor să pară altceva, strigând parcă „ia uitați-vă la mine, căci nu mai e nimeni la fel”. Ciudat efect gregar mai are și vanitatea! (mai mult…)

Activism-Lena-Yang

Articol publicat pe Adevărul (18 iulie 2019)

Există două categorii de indivizi pentru care orice discuţie, mai devreme sau mai târziu, deraiază spre politică, şi pentru care, mai trist, aproape orice problemă îşi găseşte soluţionarea în politică. Aceste persoane abordează politicul sau socialul în mod maniheist (ori la bal, ori la spital), reducându-le la soluţiile pe care şi le imaginează versus orice altă perspectivă, stigmatizarea inechivocă a celor pe care ei îi indică vinovaţi, fără loc de nuanţări sau alte opinii. Pe scurt, inşii aceştia se ghidează după paradigma schmittiana amicus-hostis. (mai mult…)

133090_w_760
Sursă: www.christianpost.com

Articol publicat pe Adevărul (12 iunie 2019)

Atunci când vine vorba despre ideologie, cea mai fatală greșeală pe care societatea poate să o facă, este de a nu ține cont de avertismentele experienței, de a marșa pe ideea că „merge și așa”, de a neglija sapiența generațiilor dinainte. Cu alte cuvinte, atunci când rațiunea este închisă în lagărele și gulagurile comodității de toate zilele, mai ales dacă ziua este mai nouă.

Situațiunea devine și mai găunoasă atunci când mintea comodă se dă în spectacol cu presupusa-i omnisciență, când se împopoțonează cu platitudini de parcă ar fi medalii pentru erudiție, când portretizează clișeele drept emancipare. Dacă operațiunea are succes, indiferenții devin îngăduitori, dacă nu chiar câștigați.

Bine, și care ar fi problema? (mai mult…)

Keyboard-Activism-Lena-Yang

Articol publicat pe Adevărul (2 iunie 2019)

După tragedia de la Colectiv, pe baricadele cetăţii, încet, dar sigur, s-a cocoţat o mai veche cunoştinţă a cerbiciei umane: activistul. Fie că este amantul unei cauze anume, fie că nu, individul acesta se manifestă zgomotos sau, oricum, expansiv, atât în lumea reală, cât şi în spaţiul virtual. Activistul şi-a găsit o nouă sociabilitate, aceea de a contesta orice idee sau persoană ce nu rezonează la unison cu el. Parcă a avut o metanoia, trezindu-se că ar avea menirea de a purifica societatea de rezidurile celor pe care îi asociază cu banditismul politic; pretinde că ştie exact ce vrea, îţi înşiruie un fir roşu văzut de el şi de cei din şleahta lui, şi, bineînţeles, vine cu o soluţie aparent pertinentă. Stând atât de mult printre cei la fel ca el, care dintr-o dată au avut o revelaţie, sau obişnuit cu un public ce îi aprobă mai mult ori mai puţin atitudinea, activistul are doar convingeri ferme. Insul nostru are atâtea certitudini, încât doreşte musai să ţi le transmită. Ce mai, vrea să facă bine, chiar cu forţa dacă trebuie! (mai mult…)

shutterstock_387741175

Articol publicat pe La Punkt (6 mai 2019).

Aproape de fiecare dată când într-o discuție este pomenit „conservatorismul”, mai devreme sau mai târziu, se va preciza că acesta a murit în România imediat după Primul Război Mondial. Într-adevăr, conservatorismul organizat politic și-a dat duhul la începutul anilor ’20 ai secolului trecut.

Nu despre conservatorismul politic/doctrinar este vorba în acest material, decât în mod indirect, ca rezultatul al ideilor ce devin acțiune politică; ceea ce trebuie avut în vedere este conceptul metapolitic de conservatorism, adică modul persoanei de a se raporta la realitatea înconjurătoare prin intermediul acelor elemente pre-politice precum spiritualitatea și sociabilitatea, ce stau la baza vieții în cetate și care determină relația dintre instinctul de libertate și imperativul de autoritate.

Sondând opinia publică vom constata că cei din jur nu cunosc semnificația conceptului de „conservatorism”, fie pentru că termenul a fost demonizat prin asociere cu fascismul de către stângiști, fie pentru că se are impresia greșită cum că „a fi conservator” înseamnă a rămâne blocat în prezent prin menținerea statu-quo-ului. Totodată, un asemenea sondaj mai relevă că termenul este folosit și pentru a masca agende politice de către cei care încearcă să readucă în prim-plan idoli ai forului cu caracter ideologizant (etnocentrismul și filetismul, universalismul aprioric și panaceic). Deoarece piața autohtonă a ideilor este carentă iar cultura politică anemică, conservatorismul poartă stigmatele unui concept puțin devoalat. (mai mult…)

mihail-KogalniceanuDiscursul Ministrului Trebilor din Afară, domnul Mihail Kogălniceanu, din cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților – 9 mai 1877

„Domnilor deputați, în afară de pozițiunea mea de ministru, ca român am aplaudat la limbajul românesc, energic, patriotic, al onorabilului domn Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministrul Trebilor din Afară și prin a cărui slabă voce România astăzi vorbește în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe domnia-sa și să consult mai mult inima decât rațiunea rece.

Onorabilul domn Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. Domnia-sa, vorbind despre spionii care cutreieră țărmii noștri dunăreni, față în față și chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice și eu la rândul meu: un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoare a dirige interesele țării față cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oștirii României, poate să compromită soarta națiunii române. (mai mult…)

Pe 18 aprilie 2019, vă invit la un dialog public alături de Daniel Uncu, intitulat „Russell Kirk, conservatorismul și «lucrurile permanente»”.

În cadrul evenimentul vor fi premiați câștigătorii concursului de eseuri dedicat centenarului nașterii lui Russell Kirk. Juriul format, în ordine alfabetică, din Teodor Baconschi, Simion-Alexandru Gavriș, Vlad Mureșan, Mihail Neamțu, Theodor Paleologu și Ioan Stanomir, a hotărât cele trei eseuri câștigătoare (locul I: Andrei Dălălău, locul II: Horațiu Trif, locul III: Vlad Modoran).

Afiș 18 aprilie

12669517_1265320453484142_124001286385011856_nCursul privat intitulat Internaționala revoluționară și oamenii ei: Marx, Mazzini și pașoptiștii români, pe care ar fi trebuit să-l țin sâmbătă, 13 aprilie, la Academia Privată, se va amâna pentru o dată ulterioară.

&

Puțini sunt cei care știu că firul revoluționar de secol XIX este mai încâlcit decât s-ar putea deduce din sintezele istorice cele mai apreciate. Secolul al XIX-lea nu înseamnă doar confruntarea dintre „vechi” și „nou”, dintre monarhiști și republicani, autoritarism și constituționalism, plutocrați și adepții economiei de piață, dinastic și național; veacul ce se deschidea cu epopeea napoleoniană a însemnat și alianțe politice de moment sau simbioze doctrinare menite să îngenuncheze inamicul comun, fie că acesta era identificat în persoana monarhului, a moșierului, a burghezului sau a preotului.

Între 1834 și 1853, europeanul cu cea mai mare trecere printre cei ce doreau bulversarea status-quo-ului din Europa, a fost italianul Giuseppe Mazzini. Odată cu începerea războiului Crimeii (1853-1856), faima acestuia a început să fie obliterată de cea a lui Karl Marx. Ulterior acestui moment, Mazzini a ajuns să rămână un reper doar pentru republicanii de pretutindeni și pentru diferitele cauze naționale.

Dacă între Marx și pașoptiști nu există legături, între Marx și Mazzini relațiile sunt de rivalitate și de competiție pentru rolul de guru revoluționar. Cu toate acestea, în 1864, ambii au contribuit la fondarea Primei Internaționale Socialiste, însă, adversitatea dintre facțiunile inspirate de cei doi avea să contribuie, în cele din urmă, la eșecul acestui demers. Dacă ținem cont de faptul că din componența Primei Internaționale a făcut parte și Bakunin, ce l-a secondat pe Marx în disputa de idei cu Mazzini, atunci episodul se complică și mai mult, mai ales că, din 1868, Marx a intrat în conflict de idei și cu Bakunin. (mai mult…)