Editura Serafica a publicat în 2019 lucrarea semnată de pr. dr. Adrian Măgdici, Embrionul uman, o persoană care trebuie protejată. O analiză antropologico-etică din perspectiva Magisteriului Bisericii Catolice, a cărei traducere îmi aparține. Iată un fragment din această lucrare (pp. 57-61).
Editura Serafica a publicat în 2019 lucrarea semnată de pr. dr. Adrian Măgdici, Începând cu iluminismul, între credință și rațiune a apărut un abis profund. Chiar și astăzi se simt efectele acestei scindări; mai mult decât atât, în lumea de azi conflictul dintre năzuința cercetării științifice neîngrădite și exigența respectării demnității persoanei (care presupune și credința în Dumnezeu) pare să se fi acutizat.
Acest fals contrast a fost evidențiat deja de Pius al XII-lea care, în Enciclica Humani generis (1950), a combătut interpretările eronate, de sorginte evoluționistă. Lăsând la o parte intervențiile magisteriale care s-au succedat de atunci, ne este îndeajuns să amintim Enciclica Evangelium vitae (1995) care, referindu-se la viața umană, subliniază că multe dintre filosofiile și interpretările științifice cu iz filosofic din zilele noastre tind să nege că embrionul uman ar avea vreo identitate personală, cu toate că o analiză obiectivă a datelor științifice și a doctrinei Bisericii demonstrează tocmai contrariul, și anume că dreptul la viață și inviolabilitate absolută este – chiar din momentul conceperii – primul și principalul drept al fiecărui om, indiferent de credința sa religioasă; iar acest drept îi revine în virtutea faptului că este om [1].
Spre deosebire de ceea ce afirmă Ramón Lucas Lucas [2], însă, chiar dacă este adevărat că nu trebuie să clădim dreptul la viață și inviolabilitatea acestuia pe o credință religioasă specifică, considerăm că și Biserica are o precomprehensiune în ceea ce privește adevărul omului: demnitatea sa se bazează în mod esențial pe faptul că este chip al lui Dumnezeu, aspect care nu poate fi demonstrat doar cu rațiunea, ci trebuie acceptat prin credință.
Așadar, Biserica nu poate și nu trebuie să uite că, pentru a vorbi dintr-o perspectivă rațională despre demnitatea omului, trebuie să plece de la această premisă. Credința nu se opune rațiunii, ci, din contra, într-un context în care știința este impregnată de poziții ideologice (deci de multe presupuneri eronate), ea trebuie să-i facă pe oamenii vremurilor noastre să înțeleagă că sensul ultim nu stă în materie și că „știința nu răspunde, în linie de principiu, celor mai importante întrebări ale noastre” [3].
Finalitatea naturală și principală a medicinei și a progresului tehnico-științific nu este manipularea sau eliminarea vieții umane [4], ci apărarea și protejarea sa [5]. Din păcate se constată că medicina – de exemplu în cazul avortului sau al fecundației artificiale (dar și în alte cazuri) – în loc să protejeze viața, o manipulează și o distruge, pierzându-și astfel dimensiunea originală, cea a respectului profund pentru om (dimensiune recunoscută de anticul jurământ al lui Hipocrate [6]).
În zadar se dorește împământenirea unor pretexte, ca de exemplu acela că fecundația artificială ar promova viața, din moment ce prețul plătit pentru satisfacția unor cupluri doritoare de copii este acela al manipulării, distrugerii sau crioconservării unui număr imens de embrioni umani. Scopul nu poate scuza mijloacele. În acest caz nu este vorba de rea-voință sau de împotrivire față de dezvoltarea tehnico-științifică; dimpotrivă, rostul criticii este acela de a o ajuta să aleagă acele căi care sunt cu adevărat de folos omului [7]. Nu trebuie să pierdem din vedere, așadar, faptul că „nu tot ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic este și admisibil din punct de vedere moral” [8]. Știința este de folos omului și, având în vedere preocuparea noastră, ea ne poate oferi multe informații cruciale despre existența umană aflată în fazele ei inițiale.
Întrucât omul nu este doar spirit, ci spirit întrupat, el viețuiește în lume și, tocmai din acest motiv, poate fi cercetat cu ajutorul științei și al tehnicii. Însă partea spinoasă se datorează unei cu totul alte situații: atunci când știința pretinde că există doar ceea ce izbutește ea să ateste în mod empiric, închipuindu-și că ceea ce se poate face prin intermediul tehnicii este valid și din punct de vedere moral, ei bine, în acest caz omul riscă să fie dominat de știință.
Știința, dacă vrea să fie cu adevărat știință, nu trebuie să se ascundă în spatele ideologiilor și nici nu trebuie să exprime judecăți metafizice în ceea ce privește transcendența și spiritualitatea omului.
Parafrazând o considerație a lui Alfred Toynbee despre valoarea științei, teologul Ramón Lucas Lucas afirmă:
„[…] știința nu a înlocuit nicicând religia și nu cred că va reuși vreodată. Sunt convins că știința și tehnica nu satisfac exigențele spirituale la care toate religiile încearcă să răspundă […]. Adevărata știință nu poate fi vreodată în conflict cu demnitatea și valoarea persoanei umane, și nici cu spiritualitatea acesteia [9].”
Note:
[1] Ramón Lucas Lucas, Antropologia e problemi di bioetica, San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano), 2001, p. 10.
[2] „[…] Biserica nu încearcă să impună nimănui respectul pentru viața umană pe baza unei norme morale care se naște dintr-o viziune de credință în Dumnezeu”. Ibidem.
[3] Dario Antiseri, Un senso assoluto non costruibile può essere invocato, în Dario Antiseri, Massimo Baldini (eds.), La rosa è senza perché. Pensieri sulla fede, Città Nuova, Roma, 1998, p. 15.
[4] C. Ben Mitchell et al., Biotechnology and Human Good, Georgetown University Press, Washington D.C., 2007, pp. 61-63.
[5] K. Danner Clouser, Humanities in the Service of Medicine: Three Models, în Ronald A. Carson, Chester R. Burns (eds.), Philosophy of Medicine and Bioethics. A Twenty-Year Retrospective and Critical Appraisal, Kluwer Academic Publishers, Dordrecht, 2002, p. 30.
[6] Loreta Risio, Bioetica. Storia, problemi, scenari, Aracne, Roma, 2009, pp. 17-19.
[7] „Dignitas personae” (2008), nr. 2.
[8] Ramόn Lucas Lucas, Antropologia…, p. 11.
[9] Ibidem, p. 15. Și prin această afirmație Ramόn Lucas Lucas pare că intră în contradicție cu ceea ce a afirmat mai înainte, și anume că Biserica nu încearcă să impună respectul pentru viața umană în baza unei norme morale care se naște dintr-o viziune a credinței în Dumnezeu. Spiritualitatea omului, însă, ar putea avea valoare de argument dacă nu ar avea temelia în Dumnezeu? Vezi Michele Aramini, Bioetica. Manuale semplice per tutti, Portalupi Editore, Casale Monferrato (AL), 2003, p. 59.
Mai multe extrase din carte pe Cultura Vieții (I, II, III).