Studie moldovană (Alecu Russo)

Alecu_Russo_-_Foto01I

Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuţi sub generala denumire de nemţi, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropşiţi.

Bătrânii, stavile neurcătoare, au părăsit încet câte încet lumea, unii prin neputinţa vârstei, alţii şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat zilele, adică moldoveneşte mălaiul…

Curioasă socoteală! sunt oameni mulţi, cea mai mare parte din generaţia de faţă, copilaşii cu musteaţă, barbă şi plete lungi de la 1835, care şi astăzi tot tineri se numesc; pentru dânşii, vremea astat locului; şi se îngâmfesc în denumirea de bonjurişti, poreclă ce rămăşiţa bătrânilor ne-a lăsat la 1848 drept moştenire, împreună cu datoriile lor, în ziua călătoriei vecinică.

Vai de tinerimea aceea şi de tinereţile aceeaşi tinerime! Veacul n-a stat locului pentru dânsa! Între 1836 şi 1852 sunt şasesprezece ani. Astăzi nemţii, franţuzii de la 1836, bonjuriştii de la 1848 -sunt albi, suri, cei mai tineri sunt obosiţi, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vârsta celor bătrâni de la 1835.

Bez socoteala aritmeticească a anilor, aş pune un rămăşag pe o chestie psihologică. Tânărul cel mai tânăr din oamenii de la 1835 este mai bătrân decât cel mai bătrân din bătrâni, fie acel bătrân din vremea celor întâi moscali. În 16 ani, de la 1835 până la 1851, mai mult a trăit Moldova decât în cele cinci sute ani istorice, de la descălecarea lui Dragoş la 1359, până în zilele părinţilor noştri.
Viaţa părinţilor a trecut ca şi viaţa strămoşilor lor, adică lină ca un râu ce cură prin livezi şi grădini şi se pierde fără huiet în Siret.Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniţă, vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi. Viaţa noastră nu are legătură cu a lor, am putea să zicem mai că nu suntem fiii lor. Părinţii noştri au deschis ochii în leagănul strămoşesc, oamenii de la 1835, care inaugurează generaţia de faţă, au răsărit în larma ideilor nouă. Ochii şi gândul părinţilor se învârteau la Răsărit, ai noştri sunt ţintiţi spre Apus, deosebire de la cer până la pământ. Este o vorbă ţărănească, ce seamănă a fi în Moldova de când Papură-Vodă: “sireacu Ştefan vodă, unde-i să vadă?” Această vorbă mult m-a muncit cu gândul, care n-am vreme să le spui toate, decât unul. Îmi închipuiesc câteodată că a ieşit din mormânt un strămoş de ai noştri, un vornic de Ţara de Sus, un boier de Orhei, un hatman, un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnicel din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei-Sfinţilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii în oamenii de astăzi?… Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere… până şi numele. Astăzi nu mai suntem fiii hatmanului Baltag sau ai căpitanului Dragomir, dară domnul de Baltag, domnul de Dragomir, domnul de Lozonschi. Cât despre Ştefan vodă, îi mai uşoară treaba. Lozonscheştii, Dragomireştii s-ar mira, Ştefan vodă s-ar crede în ţară străină.

Întâi şi-ntâi, de-ar mai putea veni un Ştefan vodă pe calul lui cel voinic de la Valea Albă, de la târgul Băii, din codrii Bârladului, de la Dumbrava Roşie, sunt încredinţat că nu l-am înţelege… vorba lui n-ar fi vorba noastră!… Văd parcă în foiletonul Zimbrului imnul următor: “Erou ilustru, trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi indifinisabilă pentru meritul neinninvincinibilităciunei tale!…” Şi alte cauze şi mai frumoase, la care bietul Ştefan ar holba ochii lui cei înfricoşaţi… tare mi-i teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbiţa cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idee — Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârv: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele… numai suntem moldoveni, ci romani.

II

Să spui drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vieţii nouă, iuţeala sângelui au năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească casnică, fără să ne uităm înapoi, fără să ne simţim! dar sunt ceasuri când inima se întoarce în urmă şi ş-aduce aminte de câteva fizionomii, de câteva obiceiuri ce plutesc pe nămolul risipilor. Repejunea cu care se stinge trecutul dintre noi este cea mai straşnică judecată a acelui trecut; ceea ce este vrednic de viaţă nu moare niciodată; nevrednicia se şterge din aducerea-aminte a oamenilor într-o clipală! unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală şi folos în cronicile ţării! unde sunt numele neuitate de poporul moldovan?… trecutul dar îi mort şi de tot mort. Până a nu arunca ţărâna vecinică pe sicriul lui, să ne mai uităm la dânsul; nu se întâmplă adeseori în lume într-o casă un mort, care, în viaţă fiind, nu-l iubeau casnicii? însă copiii, rudele, megieşii se strâng, se uită încă o dată la dânsul, îşi aduc aminte numai de bunele însuşiri ale răposatului şi, spre vecinica ziua bună, cuvântează un frumos şi creştinesc: Dumnezeu să-l ierte!

Aşa zicem şi noi: Dumnezeu să ierte trecutul, întâi pentru că a murit, şi al doile pentru că suntem ca megieşii cei buni şi am scociorât în viaţa lui ce-a fost mai bun.

Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din obiceiurele copilăriei noastre… adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova şi am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamţ, de franţuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic al părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de la 1835, tinerii şi bonjuriştii suri de astăzi, vom fi chemaţi barbarie, vom fi judecaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiţi nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partidelor şi a opiniei mulţimii, opiniei, armă nouă ca şi cuvântul cu care am îngropat părinţii noştri, şi care la rândul nostru are să ne dizgrume…! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani… aşa… încât mii de ani n-a preface-o.

Rămăşiţa trecutului, ce întunecă când şi când o parte din viaţa noastră zilnică, se răreşte, Moldova veche mi se înfăţişează ca o pădure deasă şi mare, unde toporul a tăiat iute, fără a avea vreme de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stârpeşte zi pe zi rădăcinile şi preface codrul în curătură , curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare.

Dar strămoşii noştri, săracii, cu ce să-i mângâiem?

Florile care aş vrea s-arunc pe ţărâna proaspătă a trecutului sunt culese nu în viaţa lui politică sau morală, dară în cele multe obiceiuri casnice, care ne-au legănat în faşură. Multe s-au dus, multe au rămas, dar, sărmanele, vai de ele! fricoase, ruşinoase, ele se ascund şi se pierd de frica bontonului. În stârpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul , nici condiţiile civile, morale, politice sau sociale ale vremii de atuncea, ci numai fizionomia casnică, viorelele şi toporaşii îngropaţi în risipa codrului. Nu numai le doresc, dar i le găsesc de neapărată nevoie. Nimica nu ne mai leagă cu trecutul, şi fără trecut o societate este şchioapă. Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestatornice sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac.

Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele boiereşti; să mărturisim un adevăr adânc, ele s-au depărtat de fizionomia poporală, pre cât s-au depărtat de tradiţiile boiereşti; în vreme ce în zilele părinţilor noştri obiceiurile acopereau sub o singură mantie toate treptele poporului moldovan. Credinţa, vorba era una la boieri şi la plugari; acea legătură s-a întrerupt, o prăpastie adâncă desparte boierul de astăzi de popor; acea prăpastie să cheamă ştiinţa; pe cât boierul creşte în idei şi în învăţături, pe atâta poporul rămâne în urmă. Pe vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt boier, se înţelegeau amândoi în limbă şi în idei, astăzi înţelegem poporul cu inima numai, el nu mai este alta pentru noi decât o studie curioasă, morală sau pitorească. Pentru părinţii noştri, studia pitorească nu era pe lume.

Avem dar o datorie sfântă, firească şi naţională a culege viaţa părintească privată; nenorocirea literaturii, pedantă în silogism, pedantă în condei, pedantă în idei, care ne îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o ridicolă ingeniozitate a cuvintelor, nu vine din altă pricină decât din neştiinţa tradiţiilor vieţii strămoşeşti. De abia născuţi la lumină, nu ne uităm la leagănul copilăriei noastre, am ajuns în halul poeţilor, învăţaţilor şi teologilor imperiei răsăritene; sau pentru înţelegerea versificatorilor, gramaticilor şi neologilor moldoveni, ardeleni, bucovineni şi bucureşteni suntem Trisotinii şi Vadiuşii veacului al 19-lea.

Pentru cei ce nu ar înţelege ideea mea, i-aş întreba cine oare citeşte nămolul de poezii, ce se nasc ca muştele vara pe toată ziua?…şi cui nu-i place un cântec poporal editat de prietenul meu A… ?

Adevărat, filomela îi cuvânt poetic, azura îi frumos, orizonul nu-i slut şi elementele fac bine în paginile poeziilor văduve de cititori. Dar ce folos! limbajul, geniul, inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plângeferi nu ne încântă sau pentru că sunt străine, iar nu române, sau pentru că suntem încă prea barbari, şi îndemni de lirele acestor armonioşi, deşi neinteligibili orfei.

Ne învârtim într-o dilemă gre; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi sau suntem prea proşti pentru acţentele divei armoniei nouă şi dar în tot chipul poeţii scriu în deşert; însă nu aşa, poezia adevărată este şi a fost răsuflarea naţiilor, inima popoarelor; fieştecare naţie are organizaţia sa; în acea organizaţie întră limbă, haine, tradiţii istorice sau casnice, obiceiurile care dezvoltesc plecările bune sau rele, în timp ce tăria lor pe un pământ şi cu înrâuririle sufleteşti şi sociale se numeşte naţionalitate. Cei care cântă latineşte, franţuzeşte, italieneşte, englezeşte sau măcar chinezeşte pot plăcea pedanţilor, dar nu-s poeţi români: Mioara, Năframa, Mihul (balada), Bujor, Toma lui Moşu, Codreanul vor trăi cât va fi un român pe lume, iar poeziile D. D… D. D… D. D… D. D… vor trăi vremea cerută ca să putrezească un conţ de hârtie, sau cu mare greutate şi cu cheltuială să treacă de la librăria dlui Nica la cofetăria lui Vasîle.

Încheierea mea este în puţine vorbe, ceea ce se face pentru balade, trebuie să se facă şi pentru toate tradiţiile noastre; cântece şi tradiţii fac una, ele se tălmăcesc şi se întregesc.

Izvorul adevăratei literaturi este aicea; dacă aş fi poet şi mai ales poet mitologic, aş edita întâi mitologia română, care-i frumoasă ca şi acea latină sau greacă şi care nu-i bătrână şi purtată ca o rufă lepădată, şi ar fi înţeleasă de tot omul ce ştie numai româneşte.

Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic, unde trebuie să facem chipul trecutului, precum se face la ceasul morţii portretul unei rude. Cincisprezece ani încă, şi hainele, limba şi obiceiurile societăţii moldovene de ieri se vor acufunda în uitare; cu ce vom fabrica oda, drama, vodevilul sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria, dacă nu vom cunoaşte sufletul mortului? Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti de unde a pornit? Ce mângâieri putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărimea luptei? Ce soi de părinţi vom fi, dacă lepădăm clironomia părintească: cântecele mancilor , stahiile nopţilor, poveştile chelarilor , prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupâneselor, greceasca dascălului şi câte şi câte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-or mai veni, sunt legate cu viaţa politică şi morala obştească, istoria filozofică a vremilor trecute?

III

Arma întâi şi cea mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi. Straiul făcea omul; felul hainei modelează trupul şi mintea, şi întipăreşte din părinţi în fii tradiţiile şi obiceiurile. Precuvântarea istoriei moderne a ţărilor române este neapărat schimbul portului; civilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirii hainelor vechi; ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii, şi mai straşnici decât năvălirile tătăreşti, încât ai scăpăra, au pârjolit şacşâri , şlicuri , mestii , giubele şi toată garderoba strămoşească.

Ivirea pantalonului în Principate, ca tot lucrul menit de a preface societăţile, fu întâi ruşinoasă, râsă, hulită şi bajocorită. Cel întâi român care şi-a schimbat hainele pe un frac şi o pălărie a fost multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de caraghios, sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdea, rândaşii şi ţiganii s-ar fi ruşinat să-şi ia căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-şi bărbile mari şi tufoase după rang şi cin, strigau: “Măi neamţule!…” cu un haz nespus. Iarna ştrengarii alungau surtucele pe uliţă… “cald… cald… domnule?…” şi alte multe frumoase iscodiri ale duhului de pe acea vreme. Boierii şi cucoanele leşinau de râs; un boier mare din capitalie, în ziua care, mai mult de glumă decât dinadins, se şfăbise, ieşi pe uliţele Ieşului; i se păru lumea cu totul alta, până în acea zi soarele şi lumina nu avuseră putere să răzbată prin taclituri , scurteice; boierul, deşi deprins în hainele egalităţii, cum le numesc autorii de astăzi, sufla însă mai slobod şi mai voios. Ce gândea boierul în hainele egalităţii nu se ştie, el singur a uitat impresiile momentului, căci în mijlocul vioşelei sale o mână neagră şi vânoasă îl apucăde mâneca surtucului, şi un glas îi striga în ureche: “A! ce dracu!…Domnule… parcă eşti surd… de când te strig!…hai degrabă să dregi trăsura, că aşteaptă boierul să iasă la Copou!…” Boierul se întoarsecu o vorbă lată şi curată moldovenească… iar vezeteul, înspăimântat, se depărta mârâind în dinţi: “Pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-a nemţit şi stăpânul meu!…”

Vezeteul luase pe boier sadea de carătaş!

O, egalitate! iată faptele tale…!

Nu trecea prin cugetul epocii că în ziua aceea un vânt mare trecea peste Moldova şi-i schimba faţa… astăzi hainele vechi au rămas un suvenir de care ne mirăm când se mai iveşte pe teatru.

Precum primăvara rupe gheaţa, umflă pâraiele şi porneşte puhoaiele, aşa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repejunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, dărmând în dreapta şi-n stânga bunul şi răul, clătinând toate obiceiurile şi toate credinţele oamenilor vechi; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacele şi şlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizaţiei; am trântit tot la pământ, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale ale lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Emancipaţia copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni…Înrâurirea morală a pantalonului a fost nemărginită… În vremea veche, un copil până la 25 ani nu ave voie, nici îndrăzneală să şadă gios fără porunca tatălui; cât ar fi fost de bătrân, burlac sau însurat, ieşit sau neieşit din casa părintească, tot copil era; un boier cu barba albă istorisi într-o zi că, fiind odată la drum cu nevasta lui, doi copii şi părintele lui, s-au ascuns în dosul trăsurii să tragă un ciubuc de chef… şi găsindu-l tata-boier, i-a rupt ciubucul de spate…! De când pantalonii, sistema educaţiei s-a schimbat! frica, varga şi ciubucul au lipsit.

În relaţiile sociale, schimbarea a fost mare, mai simţitoare, fracul a introdus demnitatea, pantalonul a silit oamenii a-şi măsura coloveranţiile ce le făceau celor de la care aşteptau vrun folos.

Straiul oriental, moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială… straiul de astăzi, prins în curele, supiele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şale şi de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliţi a nu se pleca pe cât poate ar vrea… între doi oameni cu fraci, pantaloni şi pălărie, pas de cunoaşte care îi de viţă, care îi om nou; educaţia şi pantalonul au astupat şanţurile ce despărţeau clasele boiereşti. În vremea de mai înainte, haina era răvaşul de drum al omului, care-ţi spunea de departe măsura închinăciunii, sau te silea să dai dreapta sau stânga pe drumuri. După barbă rasă de tot,mai mult sau mai puţin rătunzită, sau după soiul căciulii ştiai cu cine ai de a face; cu cât căciula era mai mare, cu atâta omul era mai însemnat; pe cât şlicul se urca în lăţime şi în lungime, cu atâta capul aflat dedesubt era tare şi mare şi straşnic la viaţă.

Un om pe vremea aceea putea fără ruşine să nu ştie carte, dar pentru un şlic, mai ales să fi fost acel şlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vânt.

Costumul însemnat aicea va părea urmaşilor noştri o poveste din halimale !… poate că străbunii noştri ne-ar fi strâns de gât, să fi gândit ei că vom fi cu capetele pletoase, nerase şi nevrednice de şlic şi de calpac! Halima va părea viitorului slava lăutarilor, precum ni se pare halima astăzi, când povestesc babele şi moşnegii de taiafetul bătrânilor: un boiernaş avea 20 slugi, un boier şlicar de la 20 în sus, calpacele se urmau peste sută! Deşi mamele noastre strângeau oalele cu unt şi smântână sub divanuri, economia era cuvânt şi lucru necunoscut, petrecerile erau uriaşe, viaţa de la ţară o veselie îndelungată! ospitalitatea de care ne fălim astăzi, ca o dreaptă, sfântă şi nemuritoare moştenire a sângelui român… este umbra numai a ospitalităţii părinteşti… hanurile, tractirurile otelurile au intrat în ţară în frac şi în pantaloni.

IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc… cu cât vremea trece mai iute şi le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înţelegem viaţa de la ţară; părinţii noştri singuri o cunoşteau. Vara şi iarna, porţile curţilor scârţâie, orzul şi ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivniţa era plină până în gât de vin vechi, de Odobeşti şi de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împuşcăturile feciorilor boiereşti se adunau când la unul, când la altul. Ţiganii trăgeau lamanele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lăutarii; când nu erau nici musafiri, nicilăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boiereşti de ţară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la ţară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic şade două sau trei luni între gazete, reviste şi publicaţiile nouă ale Parisului şi ale Iaşului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când şi când câte o rară vizită întreieşte mai mult decât împrăştie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finişoare; nici că se mai învârteşte prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung şi când pornesc… Verdeaţa câmpului se cuprinde în iarba din ogradă… umbra copacilor… în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul şi cucoana se întorc în colbul Iaşilor, şi nouă luni suspină iarăşi după petrecerea şi frumuseţea de la ţară.

Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credinţele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca şi casa; fracul ne-a deşteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, ca şi piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi jumătate de râs; fudulia părintească era măreaţă, pompoasă şi boierească, a noastră îi oţărâtă; veselia cuprindea ştiuţii, cunosuţii şi necunoscuţii; se vedeau şi erau prieteni; noi suntem reci şi cât s-ar putea mai străini unii de alţii; şlic şi şlic se iubeau, noi nu ştim dacă sub oricare frac este un om; de aceea prietenia în acea vreme era multă şi şaga lungă, astăzi prieteşugul îi rar, dar şaga îi mai bună; cu şaga, cu veselia şi traiul de atunce numai ţara putea să placă părinţilor noştri, salonul îi nou ca şi noi. Cu cât erau slobozi şi şăgalnici cu femeile în adunărilelor, începute şi sfârşite cu mese mari şi lăutari, cu atâta suntem politicoşi şi rezervaţi cu damele, gluma, şi inima groasă era duhul de atuncea; galanteria lor nu s-ar primi măcar într-un bal public din Păcurari sau în vestitul şi raposatul Şuster-bal de la Pârlita… câte şi câte alte obiceiuri care nu le ştiu, nu vorbesc de vremile încă mai vechi unde echipajurile jupâneselor erau un car în doi sau în patru boi, trăsurile boierilor un cal umblător, cofetăriile orachierie-cârciumă, unde boierii cinsteau un pahar de rachiu şi luau un covrig până a nu merge la Divan; aceste vremi sunt timpurile eroice, adică fabuloase, ale societăţii moldovene.

Socotesc în opinia mea că mult aş face pentru luminarea istoriei, pentru dezvoltarea adevăratei literaturi naţionale, de aş putea culege, zi de zi, ceas pe ceas, impresiile, hainele, traiul strămoşesc, sau măcar de aş putea ţinti gândul oamenilor de talent a o face.

Nu numai că nu-s bătrân… dar încă sunt tânăr de la 1835… şi tot îmi aduc aminte de câteva lucruri. Una din cele mai vii întipăriri ale trecutului îmi este serbarea zilei-întâi mai. Dacă aş fi cât de puţin pedant, nu mi-ar fi greu să leg astă serbare naţională cu sărbătoarea unei dumnezoaie a câmpiilor latine de pe vremea strămoşului nostru Traian şi suitorii lui până la bunul Evandru; de nu mai jertfim pe altar un miel, fruntea turmei, şi o juncă albă, fudulia imaşelor, de nu mai dăm zânei colive făcute de miere şi fructe de făină în ziua aceasta, dar obiceiul tot a păstrat florile şi veselia. Fie această zi serbarea Maiei sau, precum îmi place a gândi,a (zeiţei) Floris, câţi flăcăi şi câte fete mari sau codane în ţările româneşti, toţi şi toate se împodobesc cu flori, care la pălării, care la codiţă, care la sân; Moldova, Ardealul, Ţara Muntenească în acea zi sunt flori mişcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se piaptănă şi în zori de ziuă când Flora, vreau să zic zi-întâi mai, surâde (mă rog de iertare), văile clocotesc de chiote, pocnete de frunze, de râsuri, de fluiere şi de cimpoaie; fetele aleargă prin pădure după flori, băieţii — după fete; mesele se întind pe sub copaci, doinele răsună, pe coastele dealurilor nevestele şed la vorbă, iar seara o horă neobosită se învârteşte la scrânciob în preajma crâşmei.

Deşi boierii, părinţii noştri, erau moldoveni, viaţa câmpeană fiind adevărata lor viaţă, sărbătorile aveau tot aceeaşi primire în curtea boierească şi în bordeiul sătesc, epocile mari ale anului, adică sărbătorile bisericii şi serbările obiceiului, erau bucuria boierului şi bucuria ţăranului, precum umbra, urletul câinilor noaptea, stahiile şi strigoii (nu de la Teatrul Naţional, dar strigoii de la sf. Andrei) îi umple de spăriet pe amândoi.

La zi-întâi mai era huiet mare în curţile boiereşti; ţiganii, până şi bucătarul, se fuduleau în cămaşe din întâmplare curate, chelarul, chelăriţa, lăptăriţa, surugiii, oamenii ogrădaşi, albi ca omătul şi raşi; ograda se mătura, ţigancele de prin casă n-aveau încă vreme să rupă rochiile roşii şi tulpanele galbene de la Paşti.

În sfârşit, toată casa era plină de mişcare, toate feţile pline de bucurie; în asămine zi, giupânesile de la camară ţipau şi nu prea băte, cucoana da două palme în loc de trei; după mult învălmăşag şi ameţeală a nenumăratelor slugi, trăsurile cu cai împovăraţi trăgeau la scară: în una se suia cucoana, cuconul şi arnăutul cu ciubucul, în alta jupâneasa cu vutca şi dulceţile, în alta sofragiul cu talgerele, cuţitele, tacâmurile şi ţigănaşul clasic, în alta stolnicul cuvinul, cafeaua şi pâinea, în alta bucătarul, în alta proviziile şi, în sfârşit, slugile; femeile şi cuconaşii. De se întâmplau musafiri, precum şi era obiceiul, adunarea nu se mai număra, drumul se acoperea de trăsuri, strânsura cu răcnetele, chiotul ei semăna a o nuntă de cele huioase, precum numai părinţii noştri ştiau a le face; călăreţii, baloanele , braşovencele şi căruţele ajungeau într-o poiană mare şi frumoasă în mijlocul codrului, unde iarba (e) frumoasă ca mătasea şi în vârv se găităneşte , nu departe de un izvor rece, în care sticlesc fedeleşele cu vin. Mesele se întind după o dulceaţă, masa boierească, masa jupânesei, a feciorilor, masa oamenilor şi masa ţiganilor; sub poalele codrului verde se vede un foc uriaş, şi împrejurul focului bucătarii asudaţi muncesc cât pot: mieii întregi se întorc în frigări de lemn, iar pârpălacul umple pădurea de miros. Lăutarii cântă, lăutarii, bucuria inimilor, veselia urechilor părinteşti, tot soiul lăutarilor de astăzi, care numai la vedere ne umpleau pe noi de spaimă şi frică, ca buhaiul urător în ajunul Anului Nou.

Boierii se puneau la benchetuit şi-i trăgeau o veselie mai homerică decât cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuţii dau din puşte, cucoanele cântau un viers frumos cu ahturi nesfârşite şi cu ochii înecaţi în amor, slugile huiau şi se băteau în capete, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot şi o amestecare nespusă.

La întoarcere, popasurile se îndeseau, închinarea paharelor era un act serios şi beţia o faptă măreaţă.

Generaţia noastră îi posomorâtă, lumea era zgomotoasă şi cerul neguros, când ne-am născut… O zi îi ca şi alta; nici una nu se aşteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulţumire deosebită; ar veni sau nu, tot atâta ne-ar fi. Bucuriile şi necazurile oamenilor trecuţi nu le înţelegem; Anul Nou sau anul trecut, zi-ntâi mai sau altă zi, tot acelaşi urât ne aduce, tot acelaşi sacalâc ne lasă; petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, ţiganii, femeile şi huietul, petrecerea noastră e gândul posomorât; balurile, care ţin loc de adunările cele vechi, seamănă pe lângă ele o îngropare. Dacă culegem câte ofloare, dacă vrem câteodată să iubim, facem… o experienţă… o studie a inimii…! Sunt douăzeci de ani de când n-am mai văzut o zi-întâi mai cumsecade… Şi nici voi mai vedea. De-abia se simte în ziua aceea o mişcare moale; sărbătorile au zburat. Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o ţară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaşte; străinătatea se oploşeşte între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap până în picioare până a nu rosti un cuvânt. Cu cât câştigăm în propăşiri, cu atâta pierdem în relaţiile private.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *