Sursa foto: negustorie.ro

Articol publicat pe LaPunkt și EuroPunkt (26 noiembrie 2019)

Una dintre chestiunile sensibile ale statelor moderne a fost tendința acestora de centralizare și uniformizare cetățenească, cu alte cuvinte, tendința de a creea un anumit tip de cetățeni, în funcție de resorturile internaționale și de contextul local. Dacă este să privim spre secolul al XIX-lea, îndeosebi înspre a doua lui jumătate, vom remarca că tendința statelor a fost de coagulare în jurul ideii naționale, direcție justificată de principiul naționalităților, iar, mai apoi, de ideea wilsoniană de autodeterminare. Una dintre problemele cu care s-au confruntat statele naționale a fost tensiunea dintre populația etnică majoritară și cele minoritare. Așadar, cred că se cuvine o mică schiță a relațiilor dintre statul române modern și armeni.

Până imediat după congresul de la Berlin din 1878, miletul armean din Imperiul Otoman era numit „miletul cel loial”, aceasta pentru că, în general, armenii otomani, nu au contestat susținut entitatea statală otomană, ci doar ordinea socială, mai ales prin petiții și manifestări pacifice. După 1878, noile generații de armeni școlite în Europa, articolul 61 al tratatului de la Berlin ce punea protecția armenilor în seama tuturor celorlalte mari puteri și incapacitatea sultanului de a reforma administrația, au contribuit la o atitudine subversivă și chiar ostilă față de statul turc, din partea anumitor grupuri politice de armeni. În ceea ce-i privește însă pe armenii români, nu s-a manifestat o asemenea atitudine față de statul între ale cărui granițe trăiau. Trebuie totuși menționat că, în epoca modernă, până la statul român modelat de la Moscova, armenii nu au fost supuși unor persecuții similiare celor din Imperiul Otoman.

În susținerea adeziunii acestei minorități la orânduirea României moderne, ar trebui să avem în vedere atât raportarea armenilor din punct de vedere comunitar, ca grup, față de principalele evenimente determinante pentru existența statului român, cât și felul în care s-au integrat personalitățile și familiele de origine armeană în societatea românească.

Astfel, reprezentanţi ai armenilor s-au implicat în marile momente din istoria României modern încă de la 1848 (Iacob Melik), mişcarea unionistă de la 1859 (Iacob Buiucliu), Războiul de Independenţă de la 1877 (gen. Mihail Cerchez), Primul Război Mondial (gen. Iacob Zadik sau lt. Gabriel Pruncu). S-au remarcat în cultura şi ştiinţa românească. Iată câteva nume sonore: Gheorghe Asachi, Vasile Conta, Grigore Trancu – Iaşi, Ana Aslan, Mihail Jora, Emanoil Ciomac, Cik Damadian, Virgil Madgearu, Spiru Haret, Garabet Ibrăileanu, Hagop Djololian Siruni, Bedros Horasangian, Dumitru Bagdasar. De remarcat și familii întregi care au contribuit la modernizarea societății românești, precum familiile Negruzzi, Missir, Goilav sau Buiucliu.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Epitropia Bisericii Armene răspunea astfel guvernului României ce dorea să obțină sprijinul financiar al armenilor români: „pentru a da soldatului român arme noi în lupta sa sfântă pentru reîntregirea hotarelor strămoșești, pentru a îndepărta ruinele lăsate în urmă de armatele inamice și pentru a veni în ajutorul fraților noștri basarabeni și bucovineni rămăși fără rosturi, guvernul țării a lansat un împrumut intern la care sunt chemați să participe toți cei care simt românește. Domnul ministru de Finanțe ne-a făcut cinstea de a adresa un apel special armenilor din România. Este deci o datorie de onoare pentru noi și o sacră datorie de recunoștință de a răspunde așa cum se cuvinte înaltei încrederi și marii prietenii ce ni s-a arătat”.

Apelul apărea publicat în revista „Ararat”, fiind urmat de o notă ce consta în cuvântarea președintelui Epitropiei Bisericii Armene, Papazian. Nota este interesantă pentru că din ea aflăm că armenii întrețineau două spitale și pentru că îndemnul adresat propiei comunități era „ca și armenii să aducă o participare cât de largă operei de refacere a țării”.

Un episod ce merită pomenit este cel al reputatului istoric și cercetător Hagop Djololian Siruni. Dintr-o notă din arhiva Siguranței din 1938, aflăm că publicația de limbă armeană „Araz”, a cărui director era Siruni, era considerată „oficiosul armenilor naționaliști din România”. În contextul protestului diplomaților turci din România, nemulțumiți de recenta a numire a lui Siruni ca titular al catedrei de limbă armeană și turcă de la Facultatea de Istorie din București, Siguranța începe urmărirea și evaluarea ziarul „Araz”, concluzionând la 6 aprilie 1939 că „ziarul Araz nu servește anumitor scopuri de ordin politic subversiv și că nu este susținut din alte subvențiuni în afară de sumele provenite din abonamente”.

În perioada interbelică, când în România a funcționat Asociația pentru Ajutoarea Armeniei Sovietice (1930-1939), membrii acesteia, ce aveau o atitudine pro-sovietică (motiv pentru care ziarul le-a fost cenzurat), nu s-au făcut sau nu au fost găsit vinovați de acțiuni subversive împotriva statului român, cel puțin dacă este să judecăm după soarta asociației, ce s-a autodizolvat. Într-adevăr, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, unii foști membri ai asociației au colaborat cu Partidul Comunist din ilegalitate, atitudinea față de statul român fiind una sfidătoare, strigarea dându-se de la Moscova. În afară de acest episod, atitudinea armenilor a fost una de loialitate față de statul român modern.

Prin prisma celor menționate, cred că afirmațiile lui Nicolae Iorga, formulate în seria de conferințe de la Paris din 1929, sunt mai mult decât îndreptățite: „armenii din România cunosc maniera grea și delicată de a reuni două datorii: o datorie către religia și neamul lor, și datoria către țara unde ei înșiși și strămoșii lor s-au stabilit”. (Remus Tanasă)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *