Articol publicat pe Marginalia (31 august 2019).
Cățărându-mă pe umerii giganților dinaintea generației mele, am ajuns să văd că una dintre calitățile omului etic este indignarea. Ne indignăm pentru că iubim, pentru că avem repere morale, pentru că suntem ființe de relație; trei dimensiuni concentrice, de la care putem dezvolta și altele. Nu ne împăcăm ușor cu răul cu față umană sau cu mască instituțională, fie că s-a năpustit asupra părinților, soției, soțului și copiilor sau asupra familiei lărgite, asupra prietenilor sau colegilor de muncă, ori adesea, asupra comunității extinse din care facem parte (breaslă, uliță/stradă, cartier, sat/oraș, regiune, țară sau continent).
Când reperăm răul, ne indignăm, chiar dacă adesea nu luăm sau nu știm să luăm măsuri pentru a-l îndepărta. Poate ar fi cazul să ne reapropiem verbul „eligo” din latină, cu al său dublu sens, (1) a alege și (2) a culege + a îndepărta. Nu de alta, dar „omul nou”, promovat cu asiduitate de comunism, a fost învățat să nu facă diferența dintre „distinguo” și „mediocris”, dintre „gubernatio” și „dominium”. Cu alte cuvinte, a fost îndoctrinat sau forțat să nu mai ia poziție față de bine sau rău, frumos sau urât, merit sau impostură.
În orice caz, tăcerea nu este recomandabilă; însă nici mugetul tabunului! Răul se prezintă în nuanțe, iar tabunul funcționează după logica instinctului, după logica numitorului comun, aceasta însemnând că ștacheta trebuie coborâtă pentru ca numitorul să fie perceput de cei mai mulți din tabun, iar, de obicei, culorile tari fac carieră. După cum soluția pentru alcoolism nu este prohibiția, la fel, remediul pentru lipsa concretizării indignării nu poate fi resentimentul urlat izolat sau, frecvent, în turmă; doar nu vrem să ajungem iar la ghilotină și gulag, când mulțimea de anonimi, mai devreme sau mai târziu mânată discret de la spate, indica țapii ispășitori. Ce altceva a fost delațiunea practicată în timpul comunismului dacă nu pizmă sub protecția anonimatului. Și ce altceva este turnătoria practicată astăzi, în vremea rețelelor de socializare, tot în mod anonim? „Standardele comunității” sau esplanada sifoanelor anonime! (Remus Tanasă)