Articol publicat de LaPunkt (4 martie 2020)
În discuțiile mioritice despre societatea românească și racordarea acesteia la marile tradiții intelectuale din spațiul euro-atlantic, observ deloc indiferent întrebuințarea tot mai vârtoasă a termenilor „conservator” și „conservatorism”. Tendința ar fi apreciabilă dacă adesea n-ar fi și capțioasă, dar să o luăm cu începutul: ce ar vrea să descrie termenul „conservator”, respectiv „conservatorism”?
Spre deosebire de ceea ce ar dori unii să sugereze, conservatorul nu este reticent la schimbare în sine, ci la schimbarea impusă sau indusă. Conservatorul știe că schimbarea este inevitabilă și că ordinea sau tradiția nu sunt imuabile. Totodată, conservatorul și-a făcut busolă din experiența înainte-mergătorilor și ochian din validarea temporală; de asemenea, conservatorul mai știe că schimbarea trebuie să aibă loc treptat, găsind astfel răgazul necesar pentru a discerne dacă la umbra brazdei încep să se întrevadă roadele scontate. Cu alte cuvinte, conservatorul va da dovadă de scepticism propedeutic în preajma declamațiilor cu privire la reforme pantagruelice.
Și cine dacă nu ideologii de ieri și de astăzi sunt cei care promit un panaceu capabil să îndepărteze orice impediment din calea fericirii mundane. Ideologiile sunt narațiuni ce folosesc memoria selectivă, imaginația idilică și încrederea în infailibilitatea rațiunii, și care promit o lume mai bună construită pe imagini romanțate despre trecut sau viitor. Este vorba despre schițe de proiecte puse la cale de demagogi aventurieri, ce promit mai multă stare de bine, iar în schimb nu cer altceva decât ascultare, pentru a-și putea pune în aplicare experimentele menite să atingă desăvârșirea societală. „Avem nevoie de liniște, oameni buni”, prin „liniște” înțelegându-se acceptarea tacită a oricărei inginerii sociale. Ideologii pretind că au găsit formula fericirii perpetue, fiind nevoie doar de a le acorda încredere și pârghiile instituționale necesare pentru a-și pune în aplicare planul. Nu este loc de nuanțe, căci fericirea perpetuă presupune rații egale pentru toți. Adio personalitate sau diversitate!
Acești sofiști și iubitori ai abacului vor pretinde că au descoperit formula de calcul pentru a distribui beatitudinea și bunăstarea întregului sat global sau, după caz, uliței tribului pe care îl declară al lor. Urmând precepte puse pe hârtie de Rousseau, neagă natura umană și proprietatea privată, experiența înaintașilor și rânduiala instituțională. Pe urmele faimosului filosof francez, ideologii consideră că omul se naște imaculat și doar societatea îl transformă în fiară. Rousseau susține că omul devine rău în momentul în care ia contact cu societatea, altfel spus, instituțiile societale îl corup pe om; conform aceluiași filosof, individul începe să se simtă stingher atunci când recunoaște orișicare merit aproapelui, fie că este vorba despre talent, despre proprietate sau despre prestanță. Orice diferențiere creatoare de ierarhie naturală sau artificială face loc invidiei în inima individului, astfel că cel mai nimerit paliativ ar fi egalizarea.
Ce mai înverșunați egalitariști din zilele noastre sunt cei care atentează la ordinea proprietății private, fie dorind să o abolească în totalitate, fie dorind să o redistribuie, fie dorind să o oblăduiască parțial în devălmășie. Precum strămoșii lor socialiști, însă reșapați și blindați cu diplome universitare vânturate la vedere (progresiștii sau cum aleg să-și zică, precum fosta „roată motrice”), ar vrea ca proprietatea privată să dispară sau să fie redusă la minimul necesar unei supraviețuiri hedoniste, iar o autoritate în straie paternaliste să administreze în mod echitabil proprietatea de orice fel, pentru a elimina astfel orice posibil resentiment și pentru „a instaura” raiul pe pământ. Numai că autoritatea nu este o ființă abstractă sau un munte de moralitate, ci o entitate alcătuită din oameni care țin mai mult la propria ghiftuire decât la binele comun. Unde mai punem că, de obicei, aceeași oameni prețuiesc puterea mai mult decât proprietatea (sau banii)! Acestea s-au putut observa în secolul trecut, un veac al ideologiilor colectiviste. Lagăr și gulag la comun pentru toți cei zglobii…
Mai există și alți colectiviști ce se află într-o eroare de apreciere similară. Tot Rousseau le este naș de botez, căci, precum socialiștii, uită sau neagă natura primului om și opțiunea intrinsecă spre rău. Adepții acestui rit de colectivism consideră că roadele vieții în societate ar fi echitabile pentru toți dacă ar fi filtrate printr-o lentilă etnicistă. Am în minte acele episoade istorice când unii oameni de stat au înlocuit „țara mea, și la bine și la greu”, cu „țara mea, și la bine și la rău”. Cu alte cuvinte, au înlocuit respectul față de experiența și moștenirea înaintașilor cu obediența față de manifestările autorităților vremii, indiferent cât de reprobabile ar fi fost acestea. Protagoniștii unor asemenea episoade istorice au folosit politica și coerciția de stat pentru a impune ca acceptabile comportamente individuale sau de grup ce contravin moralității, antropologiei și bunului simț. S-au folosit de retorica „interesului național” și de mitul țapului ispășitor xenocentric. Paseismul etatist sau cultural nu este decât demagogie și butaforie, căci, atunci când realitatea infirmă reducționismul etnicist, se forțează obliterarea realității prin înregimentare propagandistică și alterarea istoriei.
Cel mai adesea, adepții proiectelor prezentate cu surle și trâmbițe, fie în termeni de realizări promise, fie în termeni de tempistică, sunt cei care încă cred în zei forte, adică în acele ființe magice ce îi fac să își închipuie că pot coborî raiul pe pământ, doar dacă se roagă având fața îndreptată fie spre trecut, fie spre viitor. Cu alte cuvinte, ori au în minte vreo epocă trecută pe care o consideră de aur, ori vreun scenariu futurist în care toată lumea ar fi fericită. Schimbarea și modificarea cotidianității în numele unor zei precum națiunea sau progresul. Ei bine, conservatorul este neîncrezător în orice schemă ideologică deoarece schimbarea de dragul schimbării nu ține cont nici de lecțiile și nici de avertismentele lui Clio. Conservatorul știe că, în condiții de libertate, oamenii sunt capabili să (re)descopere, să selecteze și să se orienteze după standarde și instituții formale sau informale ce au fost consfințite de experiență, fără întoarceri sau salturi în timp.
De reținut: oricine încearcă să folosească politica pentru a schimba natura umană sau biologia nu este decât încă un ideolog ce ar vrea să coboare paradisul pe pământ, fie pentru toată lumea, fie pentru propriul trib. (Remus Tanasă)