Am scris despre eliminarea granițelor dintre sublim și vulgar, elegant și grosolan, obișnuit și neobișnuit, potrivit și nepotrivit, cuviincios și necuviincios, pudic și impudic, al nostru și al lor, natural și artificial. Lista acestor etichetări poate fi continuată, cuprinzând diferențierile fundamentale: bine și rău, frumos și urât, nobil și josnic, curaj și lașitate, patriotism și trădare. Pentru a folosi aceste diferențieri este nevoie de o percepție a lumii mai rafinată, precum și de o capacitate a intelectului care să descrie întinderea mare dintre senzații și calități.
Priceperea de a observa și de a trasa granițele s-a caracterizat dintotdeauna printr-o mare subtilitate. Ștergerea granițelor a apărut în trecut pe o scară mai mare în perioada încălcării generale a normelor și s-a încheiat de obicei prost. Prin emanarea brutalității, a siguranței excesive de sine, a îngâmfării păguboase, a triumfului primitivismului asupra rafinamentului, atitudini care s-au manifestat și în mișcările totalitare. I-au cedat oameni remarcabili, uneori nebuni, alteori oameni complet demoralizați, deși s-a manifestat de la începutul lumii, la un moment dat nu a fost acceptată ca atitudine generală. Jocul de-a granițele a fost totdeauna grevat de un mare risc: ispita vanității, amenințarea cu păcatul, primejdia eșecului dramatic și compromițător, expunerea în fața unei rușini dezonorante, alunecarea în nebunia iresponsabilității.
La un moment dat, în tradiția liberală s-a formulat ideea potrivit căreia depășirea granițelor constitutie o soluție pentru creație, iar liberalismul, permițând să se acționeze samavolnic asupra lor, va declanșa un curent năvalnic de gândire și de acțiune. Această idee însă nu s-a verificat, deoarece eliminarea granițelor a determinat mai curând o mișcare în jos, adică tendința spre mediocru și general, și nu spre susținerea multiplicată în sus.
Omogenizarea pe care o vedem astăzi în lume elimină alte diferențieri, așadar alte granițe, văzute și nevăzute. La eliminarea granițelor vizibile se ajunge de obicei ca rezultat al unor unor schimbări anterioare invizibile, care s-au produs în perceperea mai profundă a lumii la nivelul conștiinței.
Se poate vedea acest lucru pornind de la exemplul limbii care constituie cu precădere expresia posibilităților celui care vorbește, de obicei a unor posibilități reduse din cauza caracterului instruirii în prezent, rămânând fără legătură cu situația, natura discuției și tipul interlocutorului. De aceea limbajul este nearticulat, capabil să exprime doar emoții simple, stări ale spiritului necomplicate și trăsături superficiale ale lumii, firește plin de vulgarisme, bazat pe sintagme bătătorite, provenite cu precădere din reclame și producția în masă de divertisment. Nu mai există presiune ca vorbitorul să încerce să deosebească ceea ce este familiar de ceea ce este festiv, limbajul privat de cel formal, și de a simți nevoia folorii limbajului pentru a pune o graniță despărțitoare între el și registrul de jos. O asemenea ierarhizare a limbajului în sine trece astăzi drept incorectă. Există mai degrabă o tendință contrară. Cei care ar putea, prin poziția și pregătirea lor, să ridice standardele limbajului, le coboară cu plăcere.
Eliminarea granițelor din limbaj nu este o chestiune banală. Elementele distinctive ale limbajului indicau posibilitatea de trecere a omului dintr-o realitate în alta, ceea ce era totdeauna în legătură cu învățarea de noi reguli și dobândirea de experiență. Un alt limbaj (și o altă vestimentație) erau semnalul cel mai evident că omul se afla într-o altă realitate decât cea de până atunci. Această transgresare îl obliga să-și preschimbe comportamentul pentru a fi în acord cu principiile corespunzătoare. Apariția la teatru impunea un alt cod al gesturilor și cuvinelor decât participarea la o întâlnire privată. Altfel se discuta cu prăinții și cu cei vârstnici și altfel cu colegii de aceeași vârstă, iar mișcările corpului erau controlate într-o mai mare măsură. Comportarea la școală era alta decât cea în fața blocului – pentru a folosi în expresie veche; cine nu vedea diferența dintre locul din fața blocului și școală, devenea o serioasă problemă educativă.
Anularea granițelor din comportament constituie o parte a unui fenomen mai amplu, observabil la toate nivelurile, atât cele superioare, cât și la cele elementare. Mentalitatea democrat-liberală, ostilă în mod obsesiv ierarhiilor, a dus la amestecul culturii înalte cu cultura de masă, obligând-o pe cea dintâi să facă mereu ochi dulci celei de-a doua. A suprimat diferențierea dintre centru și periferie, dintre canonic și secundar. De asemenea, a subminat valorea și forța reglementărilor sociale tradiționale în sfera comportamentului, în primul rând a moravurilor. Bunele moravuri încetează a mai fi diferențiate de moravurile proaste, deoarece un anumit soi de indecență a devenit norma. Această mentalitate a eliminat și granițele obiective dintre bine și rău, înlocuindu-le cu separarea arbitrară dintre corectitudine și incorectitudine. […]
A dispărut și granița dintre tinerețe și maturitate: oricine astăzi este tânăr, și în același timp oricui i se atribuie drepturi rezervate cândva vârstei mature. Dispare chiar granița dintre sexe, pe care ideologia le tratează de la un timp ca fiind labile și convenționale, iar raportarea în sine la natură este văzută ca un fel de blasfemie. Nu mai există graniță între familie și o legătură provizorie, între căsnicie și contractul dintre homosexuali; la anihilarea acestor granițe au contribuit legea, politica, ideologia, revoluția sexuală, precum și mulți alți factori de modelare a societății de astăzi. Nu mai exisă graniță între revoltă și conformism, fiind că cea mai conformistă atitudine se exprimă astăzi prin revoltă. […]
În urma tuturor acestor schimbări s-a schimbat și imaginea destinului omului. În trecut, acest destin era înfățișat ca o călătorie, în timpul căruia omul descoperea diferite obstacole: pe unele le trecea cu folos pentru sine, iar despre altele era învățat sau se convingea singur, deseori într-un mod dureros, că nu are voie să le depășească. Orice trecere într-o etapă nouă și într-o realitate nouă era dificilă, deoarece impunea armonizarea migăloasă dintre vechi și nou, iar uneori era neplăcută, căci trebuia să renunțe la unele lucruri. Identificarea granițelor era o trăsătură a maturității și o dovadă a înțelepciunii.
(fragment din Ryszard Legutko, Triumful omului de rând, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, pp. 240-243)