
După anul înființării ca partid politic, conservatorii autohtoni au participat la rotativa guvernamentală, aducând un aport benefic dezvoltării moderne a României. Odată cu dispariția ca partid în 1925, putem constata două fenomene:
1) elementele cu înclinații conservatoare au migrat spre alte partide, adesea și spre partide a căror radicalism ar fi trebuit să țină la distanță orice conservator care se respectă. Astfel, gesturile conservatoare au fost mimate schimonosit de partide ce nu aveau nici în clin, nici în mânecă de a face cu conservatorismul. Observația este importantă pentru că putem să încercăm a înțelege de ce astăzi mulți asociază conservatorismul cu partide ce se manifestă reprobabil, cu lideri politici ce confundă moștenirea europeană greco-romană cu luptele greco-romane prin cimitire.
2) supraviețuirea Partidului Național Liberal și dispariția Partidului Conservator a făcut ca primul să dispună în continuare de capital uman pentru a-și romanța și promova istoria, dar și pentru a face uitată, în mod voit sau nevoit, contribuția pe care conservatorii români au adus-o la dezvoltarea României.
În concluzie, conservatorul, ca protagonist politic, și conservatorismul, ca opțiune intelectuală, nu se regăsesc printre companiile frecventabile în spațiul public autohton din mai multe motive: a) neînțelegerea ideilor de către publicul larg și istoriografia autohtonă puțin generoasă cu tema; b) deformarea imaginii conservatorului de către cei refractari cu acest curent și de către demagogii ce-și caută o mască pentru a obține capital politic. (autor: Remus Tanasă)
