Remus Tanasă

„Politica răspunderii creştine este mai mult decât o lozincă pentru toţi aceia care credinţa este o sursă de putere vie şi determinantă şi care îşi asumă această responsabilitate. Tocmai aceştia trebuie să lupte cu două greutăţi: odată cu decepţia că orientarea politicii după Evanghelie devine atât de rar vizibilă nemijlocit şi nu reportează aparent prea multe succese. Această decepţie provine însă din confuzia că o politică a răspunderii creştine ar putea avea ca scop un Stat al lui Dumnezeu, oricum ar fi conceput acesta. Ea degajează calea spre înţelegerea lumii ca atare, fără să scape însă conexiunea cu răspunderea; s-ar putea formula şi în modul următor: conceperea autentică a lumii ca atare, deci o înţelegere a lumii liberă de orice ideologie, este posibilă numai acolo, unde lumea este înţeleasă în legătura ei cu Dumnezeu.

Cealaltă dificultate constă în problema că nici credinţa nu duce în mod consecvent la anumite decizii politice: creştini care se consideră la fel de răspunzători faţă de Dumnezeu, pot să ajungă la cele mai diferite decizii politice. Politica răspunderii creştine nu este deci o formulă legislativă, ci o parolă a libertăţii; de aceea creştinismul face parte din rădăcinile spirituale ale democraţiei moderne, aşa cum s-au format ele pe pământurile Europei.

Oare politica răspunderii creştine este mai mult decât o lozincă pentru toţi aceia care nu se regăsesc în această răspundere, care o văd deci numai ca o pretenţie a celorlalţi? Răspunsul depinde de măsura credibilităţii creştinilor în acceptarea răspunderii lor faţă de Dumnezeu. Dacă ei poartă afirmaţia că ar practica o politică a răspunderii creştine mai mult ca pe o pancartă de propagandă, cu care eventual se sustrag oricărei dezbateri la obiect, atunci aceasta ar acţiona asupra necreştinilor într-adevăr numai ca o lozincă. Ceea ce o dată a devenit lozincă ajunge să-şi piardă eficienţa, ba chiar defăimează un lucru drept şi bun în sine. Este mult mai important de a arăta tocmai acelui cetăţean care nu se regăseşte în răspunderea de creştin, că o politică orientată pe o astfel de bază este propice asigurării libertăţii şi păstrării demnităţii sale.

Dacă nu propria convingere este cea care ne conduce pe această cale, atunci înţelegerea profundă şi complexă ar trebui să fie aceea care să ne îndemne să ne încordăm toate puterile pentru ca politica răspunderii creştine să nu devină o lozincă!”

*fragment de Albrecht Martin din „O politică a răspunderii creştine – mai mult decât o lozincă?„

„Da, guvernarea trebuie să înţeleagă sarcina care-i revine şi care presupune concilierea ideilor epocii cu situaţia ţării şi cu nevoile practice ale poporului. Printr-o conduită consecventă şi o legală moderaţie, ea trebuie să fie la înălţimea acestei sarcini, să fie conştientă de adevăratul sens al progresului, care nu este o simplă idee. Progresul înseamnă armonizarea ideii cu nevoile intelectuale şi materiale ale naţiunii, cu tradiţiile, obiceiurile, credinţele şi convingerile sale religioase (…). Nu este mai puţin adevărat că progresul se face prin experienţă, şi este fatal să traducem teoriile de şcoală în realităţi politice, să transformăm fanteziile, pasiunile unei caste într-o situaţie de ordine şi de securitate.” (1855)

*Barbu Ştirbey, „Consideraţii asupra stării politice a principatului Valahiei”.

„Sunt foarte mulţi conservatori care nu ştiu că sunt conservatori din simplul motiv că a fi conservator este o stare naturală, firească. Dacă crezi în familie şi în forţa comunităţii mici, aglutinată în jurul bisericii sau a şcolii de cartier, dacă crezi că această solidaritate în mic este temeiul marii solidarităţi naţionale, dacă crezi că munca pentru prosperitatea familiei tale este mai ales o datorie, dacă crezi că eşti suficient de puternic să-ţi iei destinul în mâini, dacă crezi că statul trebuie să fie mic, dar puternic, să te apere ferm când eşti agresat, dar să te lase în pace când nimeni nu te ameninţă, dacă crezi că schimbările trebuie lăsate să se petreacă aşa cum scrie la Ecclesiast, fără să fie forţate sau blocate, dacă crezi că proprietatea ta e sacră şi că legea morală din noi prevalează asupra tuturor deciziilor politice oricât de democratic ar fi luate, atunci eşti conservator.

După acest chip pe care l-am creionat rapid, nu-i aşa că recunoşti în el milioane de români? În cazul acesta, milioane de români sunt, de fapt, conservatori. După toate sondajele din ultimii 15 ani, portretul românului este unul conservator. Doar că nu a apărut nici o forţă politică capabilă să-i ofere platforma de valori şi mesajul politic adecvat.”

Notă personală: Dacă eşti membru al Partidului Conservator al lui Dan Voiculescu înseamnă cu nu ai nici o legătură cu valorile conservatoare. 

*fragment din interviul acordat de Sever Voinescu în cartea „Noua şcoală de gândire a dreptei”, Cristian Pătrăşcanoiu (editor), Humanitas, 2011.

Activitatea politică, ce îşi are isvoarele numai în experienţa istorică, are în vedere sistemul social; ea face instituţii şi legi, sisteme şi scheme. În acest caz, politica păstrează un caracter administrativ şi face mai mult ordine decât creaţie.

Adevărata politică, aceea care dispune de o întemeiere morală, se desfăşoară sub îndemnul unor înalte aspiraţii ale omului, a cărui calitate este şi socială.

O politică orientată către materia sau forma socială va avea întotdeauna o tendinţă de supunere şi nivelare, pe când una orientată către om şi împlinirea rosturilor lui specifce, va putea deveni o politică liberă de dezvoltare armonioasă şi înălţare prin diferenţiere, adică prin cultivarea unei aristocraţii de spirit, forţând pe cei de jos să urmeze pe cei de sus („sus” în sens calitativ, nu social) şi nu invers, cum se întâmplă în primul caz.

În conducerea politică, omul trebuie să se folosească de experienţa istoriei şi să aibă în vedere realitatea socială concretă, dar nu se poate opri aci.

Politica este o activitate deosebită, dar ea rămâne tot timpul subordonată moralei. Aceasta e logic şi fresc pentru că o societate, prin însăşi natura ei, nu poate f diriată fără o cunoaştere a condiţiei şi scopurilor specifce umane.

Politica e agentul important în ordonarea vieţii sociale; ca activitate nu poate rămâne un instrument, nu poate guverna societatea dincolo de om, numai prin elementele empirice date, fără o profundă şi subtilă cunoaştere a naturii şi finalităţii umane.

Politica poate începe cu observarea concretului imediat, dar trebuie să termine cu etica, cu flosofa umanistă. (Ernest Bernea – Meditaţii filosofice. Note pentru o filosfie inactuală, ed. Predania, 2010)

Teodor Baconschi şi creştin-democraţia (democraţia creştină):

Ce ar însemna pentru România dacă, peste un timp, am putea consemna, la cel mai înalt nivel o reuşită a unui proiect creştin-democrat?

T.B.: Ar fi cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla, şi muncesc cu modestie dar nu fără încăpăţânare în acest scop. România este o ţară unde fracturile sociale sunt imense atât între oamenii foarte bogaţi şi firava noastră clasă medie, cât şi între aceasta din urmă şi grosul populaţiei, care încă nu s-a desprins din sărăcia cultivată cu grijă de stânga post-comunistă. Între un laissez-faire vinovat şi un asistenţialism cvasi-generalizat, lipseşte tocmai a treia cale, pe care eu cred că o încarnează democraţia creştină.

Liberalismul individualist, cu toată oscilaţia lui între stânga şi dreapta, nu este până la urmă decât o secularizare a viziunii personaliste şi a libertăţii ancorate în firea lucrurilor care au crescut în răstimpul a două milenii din trupul doctrinar al Bisericii. La rândul său, socialismul este o pervertire depersonalizantă a spiritului creştin al comunităţii. Bazate amândouă pe contractualism şi lipsite de rădăcini istorice şi de orizont transcendent, nu pot oferi omului decât iluzia bunăstării sau a protecţiei, nu adevăratul sens al unei vieţi reuşite. Stimulând egoismul, liberalismul crede că poate converti hobbesianul homo homini lupus, prin contract social şi checks and balances în binele comun, ceea ce revine la a spune că ridicând cupiditatea la rang de virtute vom avea o societate virtuoasă. La rândul său, socialismul speculează gregaritatea şi frica de responsabilitate, transformând oamenii în simple rotiţe interşanjabile ale unui mecanism dezumanizant.

Liberalismul (exacerbat sau nu până la libertarianism) şi socialismul (potenţat sau nu până la comunism) sunt în fond două avataruri ale ispitelor cărora Hristos le-a rezistat în pustie: orgoliul faustic al omului centrat pe sine însuşi şi îmbătat de propria putere, şi nevoia de a fi hrănit, asistat, dus de mână şi, în cele din urmă, anulat ca persoană umană demnă. Refuzând să devină liderul luciferic al unei haite de lupi umani sau tătucul care multiplică ad nauseam pâinile şi vinul, Hristos a lăsat omului a treia cale, cea mai exaltantă şi singura care conduce la viaţă.

Din această comparaţie aş vrea să înţelegeţi că democraţia creştină este adaptată nu doar României de azi – care are nevoie în egală măsură de libertate, curaj, asumare şi de solidaritate, coeziune, valori – ci în general firii omului.

Interviu complet şi sursă AICI…

„Nu Orwell a fost cel dintîi care ne-a arătat dezastrul spiritual produs de o tiranie. Ceea ce este valoros în opera lui constă în efortul de a arăta că nu are nici o importanţă care este ideologia gardienilor noştri. Porţile închisorii rămîn la fel de impenetrabile, supravegherea la fel de aspră, idolatrizarea stăpînilor tot atît de răspîndită. În schimb, ceea ce ne spune Huxley este că, într-o epocă avansată tehnologic, dezastrul spiritual va fi adus mai degrabă de un adversar cu o faţă zîmbitoare decît de unul al cărui chip inspiră suspiciune şi ură. În cadrul profeţiei huxleyene, Big Brother nu ne urmăreşte pentru că aşa îşi doreşte el: noi îl urmărim, fiindcă aşa dorim. Nu mai este nevoie de gardieni, de porţi sau de Ministere ale Adevărului. Atunci cînd o populaţie întreagă nu face altceva decît să se distreze prin emisiuni de divertisment, cînd viaţa culturală este redefinită ca un cerc nesfîrşit de distracţii, cînd discuţia publică serioasă devine un fel de gîngureală, cînd, în sfîrşit, un întreg popor devine un auditoriu şi întreaga lui preocupare publică un act de vodevil, atunci poporul respectiv se află sub o gravă ameninţare iar moartea culturii lui este cît se poate de probabilă.”

(N. Postman, Amusing Ourselves to Death, Penguin, 1986)