„Nu Orwell a fost cel dintîi care ne-a arătat dezastrul spiritual produs de o tiranie. Ceea ce este valoros în opera lui constă în efortul de a arăta că nu are nici o importanţă care este ideologia gardienilor noştri. Porţile închisorii rămîn la fel de impenetrabile, supravegherea la fel de aspră, idolatrizarea stăpînilor tot atît de răspîndită. În schimb, ceea ce ne spune Huxley este că, într-o epocă avansată tehnologic, dezastrul spiritual va fi adus mai degrabă de un adversar cu o faţă zîmbitoare decît de unul al cărui chip inspiră suspiciune şi ură. În cadrul profeţiei huxleyene, Big Brother nu ne urmăreşte pentru că aşa îşi doreşte el: noi îl urmărim, fiindcă aşa dorim. Nu mai este nevoie de gardieni, de porţi sau de Ministere ale Adevărului. Atunci cînd o populaţie întreagă nu face altceva decît să se distreze prin emisiuni de divertisment, cînd viaţa culturală este redefinită ca un cerc nesfîrşit de distracţii, cînd discuţia publică serioasă devine un fel de gîngureală, cînd, în sfîrşit, un întreg popor devine un auditoriu şi întreaga lui preocupare publică un act de vodevil, atunci poporul respectiv se află sub o gravă ameninţare iar moartea culturii lui este cît se poate de probabilă.”
(N. Postman, Amusing Ourselves to Death, Penguin, 1986)