În cadrul interviului acordat publicației Botoșăneanul, am fost întrebat dacă în zilele noastre asistăm la deprofesionalizarea istoricului sau la degradarea cercetării istorice, răspunsul meu fiind următorul:
Perspectiva comunicării rapide și a informației la o aruncătură de băț distanță a instaurat o confuzie cu privire la cine și ce este un istoric, pe de o parte având de a face cu demonizarea profesiei de istoric pentru complicitățile din trecut, pe de alta considerându-se eronat că a împleti frumos două-trei date istorice este de ajuns pentru a trece drept istoric.
Discursul istoric matur, fără exagerări pășuniste sau deconstructiviste, este ca un exercițiu de echilibristică, un instrument disciplinant și propedeutic pentru individ și pentru societate. (mai mult…)

Cam de la sfârșitului anului trecut, în spațiul public autohton a început să se discute cu altă intensitate despre conservatorism și despre roadele lăsate în urmă de conservatori. Atare delectări intelectuale se datorează îndeosebi apariției unui nou partid pe scena politică, o formațiune care, de pe băncile Parlamentului, se prezintă doctrinar și ca partid conservator. Însă, de la manifestările liderului cel mai vizibil al partidului și până la postările simpatizanților pe rețelele de socializare, mai nimic nu anunță conservatorismul în afară de folosirea anapoda a termenilor „conservator” sau „conservatorism”. Nici virulența mesajelor, nici postările sau scandările publice și nici stilul sau ținuta liderului nu indică faptul că ar fi vorba despre conservatorism. Harța, ranchiuna, demagogia sau complotismul nu sunt trăsături ale conservatorismului din simplul motiv că rascolnicismul nu face parte din tradiția intelectuală de factură conservatoare.
Partidul Conservator din România a avut o viață organizată statuar între anii 1880 și 1925. În această perioadă a fost la guvernare timp de aproximativ 15 ani, cu aproape 5 ani mai puțin decât Partidul Național Liberal. Până a ajunge la înființarea formală, ideile conservatoare au fost sădite în spațiul autohton de personalități politice și culturale ce au acționat în afara unui cadru organizat în mod oficial, însă în mod concentrat, în funcție de evoluția statului român modern.
Articol publicat de
În cadrul oricărei comunități există momente când natura umană își arată limitele, ca de exemplu atunci când nemulțumirile ținute sub preș ies la suprafață și se transformă într-un spectacol grotesc al irațiunii. Fie că avem în vedere nereușite individuale, fie carențe de grup, este vorba despre frustări care se acumulează latent și care au nevoie doar de un eveniment cu impact emoțional pentru a erupe și a-i încrâncena pe membrii comunității. Într-o clipită, toate acele întrebări retorice care alimentează frustrările revin în atenția noastră: de ce alții au și eu nu? de ce alții pot și eu nu? de ce altora le vorbește Dumnezeu și mie nu? de ce alții iubesc și eu nu? Invariabil, culpa este căutată în ograda altuia și imediat se găsesc pricini pentru a învinui pe cineva pentru ceva, orice, atât cât să ne mai calmeze nouă conștiința bântuită de propriile incapacități sau de mofluzia comunității din care facem parte.
Articol publicat de
Articol publicat de
Articol publicat pe
Articol publicat pe