00bab380f721ded7d11f881d26f7f29dArticol publicat de LaPunkt (8 aprilie 2020)

Bineînțeles că omenirea a mai trecut prin momente de răscruce și bineînțeles că Europa a mai depășit situații critice care au lăsat stigmate profunde pe trupul „bătrânului continent”. Ceea ce nu este înțeles e că de fiecare dată decontul s-a făcut mai întâi la nivel individual, prin vieți mutilate sau curmate, iar, mai apoi, la scară civilizațională, prin conversii și rupturi de ritm. Mai mereu europenii au priceput că tragedia tocmai încheiată constituia un test pe care trebuiau să-l dea și să-l treacă la o anumită perioadă, nu doar pentru a trage învățături noi sau a-și aminti de unele obliterate, ci și pentru a nu uita că existența omului este vremelnică.

De-a lungul timpului, europenii, în funcție de epocă, categorie socială sau nivel de educație, au fost obișnuiți să treacă peste anumite probe asociate etății, profesiei sau statusului social, fără de care individul nu s-ar fi primenit. Cu alte cuvinte, se aveau în vedere trepte menite a-l maturiza pe individ, pe măsură ce anii treceau, iar întreprinderile personale se diversificau și se acumulau. Pentru a te căli și pentru a intra pârguit în vâltorile vieții, era nevoie de a-ți declara intenția depășind extemporalele scrise și nescrise ale propriului context social. Se spera astfel ca individul să nu sucombe cu ușurință și să rămână în picioare în preajma momentelor de cumpănă. (mai mult…)

Science-and-ReligionÎn ultimele decenii (hai secole), o seamă de sofiști și demagogi au sugerat mult prea convingător, că rațiunea și credința ar fi rivale, ba chiar că cea din urmă a fi obstrucționat-o pe prima. Ca orice fenomen istoric, excepțiile nu fac decât să confirme regula. Și, ca de fiecare dată când unii doresc să epateze, excepțiile au fost folosite pentru a impune narațiunea rumegată mai rudimentar, adică versiunea care scurtcircuitează logica și chiar bunul-simț. Iar nesimțiți dispuși să rostogolească clișee și să lanseze potlogării pentru a se face cunoscuți sau pentru a-și întrema agenda ideologică se găsesc cu nemiluita.

Fără de tăgadă, rațiunea și credința sunt complementare. Mai mult, rațiunea fermentează credința și credința rațiunea. Ceea ce mulți refuză astăzi să speculeze măcar, este că credința a făcut posibilă rațiunea în sens științific, adică dacă este să avem în vederea știința modernă. Să dezvoltăm.În antichitate, înainte de apariția iudaismului, se credea că toate fenomenele naturii au loc pentru că anumite divinități stau în spatele respectivelor fenomene. Zei și zeițe capricioase, fără vreun motiv inteligibil pentru oameni, determinau o anumită desfășurare a fenomenelor naturii. Iudaismul și apoi creștinismul (mai ales) au fost religiile care au permis un mediu intelectual ce a simțit nevoia de a dez-transcendentaliza natura. Cu alte cuvinte, în spațiul intelectual iudeo-creștin a fost eliminată treptat concepția despre univers a oricărei sugestii conform căreia materia întrupată în corpuri terestre sau cerești ar avea inteligență proprie sau că ar fi manevrată invizibil de unul sau mai mulți zei. (mai mult…)

anti-ideoArticol publicat de LaPunkt (4 martie 2020)

În discuțiile mioritice despre societatea românească și racordarea acesteia la marile tradiții intelectuale din spațiul euro-atlantic, observ deloc indiferent întrebuințarea tot mai vârtoasă a termenilor „conservator” și „conservatorism”. Tendința ar fi apreciabilă dacă adesea n-ar fi și capțioasă, dar să o luăm cu începutul: ce ar vrea să descrie termenul „conservator”, respectiv „conservatorism”?

Spre deosebire de ceea ce ar dori unii să sugereze, conservatorul nu este reticent la schimbare în sine, ci la schimbarea impusă sau indusă. Conservatorul știe că schimbarea este inevitabilă și că ordinea sau tradiția nu sunt imuabile. Totodată, conservatorul și-a făcut busolă din experiența înainte-mergătorilor și ochian din validarea temporală; de asemenea, conservatorul mai știe că schimbarea trebuie să aibă loc treptat, găsind astfel răgazul necesar pentru a discerne dacă la umbra brazdei încep să se întrevadă roadele scontate. Cu alte cuvinte, conservatorul va da dovadă de scepticism propedeutic în preajma declamațiilor cu privire la reforme pantagruelice. (mai mult…)

Articol publicat pe Adevărul (7 noiembrie 2019)
Deşi puţini au avut ocazia să vadă o nevăstuică în carne şi oase, destui ştiu de existenţa acestui animal. Cu toate acestea, oare câţi ştiu de existenţa „cuvintelor-nevăstuică”? Acestea se asemănă cu animalul prin faptul că sunt la fel de prolifice în a face „victime”, nu fizic, ci din punct de vedere intelectiv.
Precum nevăstuica al cărei aspect nu pare a anunţa ceva special, în nici într-un caz un carnivor versat, „cuvintele-nevăstuică” sunt aparent inofensive. Mai precis, la prima vedere, indică ceva firesc, despre care interlocutorul/auditoriul are o vagă impresie de pozitivitate. Vorbitorul urmăreşte să obţină consens eludând orice nuanţare sau articulare ideatică, mizând pe ascendenţa ambiguă a „cuvintelor-nevăstuică”.

(mai mult…)

Sursa foto: negustorie.ro

Articol publicat pe LaPunkt și EuroPunkt (26 noiembrie 2019)

Una dintre chestiunile sensibile ale statelor moderne a fost tendința acestora de centralizare și uniformizare cetățenească, cu alte cuvinte, tendința de a creea un anumit tip de cetățeni, în funcție de resorturile internaționale și de contextul local. Dacă este să privim spre secolul al XIX-lea, îndeosebi înspre a doua lui jumătate, vom remarca că tendința statelor a fost de coagulare în jurul ideii naționale, direcție justificată de principiul naționalităților, iar, mai apoi, de ideea wilsoniană de autodeterminare. Una dintre problemele cu care s-au confruntat statele naționale a fost tensiunea dintre populația etnică majoritară și cele minoritare. Așadar, cred că se cuvine o mică schiță a relațiilor dintre statul române modern și armeni.

Până imediat după congresul de la Berlin din 1878, miletul armean din Imperiul Otoman era numit „miletul cel loial”, aceasta pentru că, în general, armenii otomani, nu au contestat susținut entitatea statală otomană, ci doar ordinea socială, mai ales prin petiții și manifestări pacifice. După 1878, noile generații de armeni școlite în Europa, articolul 61 al tratatului de la Berlin ce punea protecția armenilor în seama tuturor celorlalte mari puteri și incapacitatea sultanului de a reforma administrația, au contribuit la o atitudine subversivă și chiar ostilă față de statul turc, din partea anumitor grupuri politice de armeni. În ceea ce-i privește însă pe armenii români, nu s-a manifestat o asemenea atitudine față de statul între ale cărui granițe trăiau. Trebuie totuși menționat că, în epoca modernă, până la statul român modelat de la Moscova, armenii nu au fost supuși unor persecuții similiare celor din Imperiul Otoman. (mai mult…)

Articol publicat pe Adevărul (25 octombrie 2019)

Miercuri, 23 octombrie 2019, în Aula Academiei Române, a avut loc simpozionul „Ziua limbii, alfabetului şi culturii armene”; sesiunea festivă a reprezentat continuarea firească a evenimentelor pe care armenii din România le-au organizat cu ocazia „Zilei limbii, alfabetului și culturii armene”, care, începând din acest an, se sărbătorește la data de 12 octombrie. România este prima țară din spațiul ex-sovietic care oficiază acest eveniment. Legea nr. 181/2019 din 11 octombrie 2019 a fost adoptată de președintele României, în urma propunerii legislative inițiate de deputații Varujan Pambuccian și Varujan Vosganian.

Cu această ocazie au luat cuvântul acad. Răzvan Theodorescu (vicepreședintele Academiei Române), Varujan Vosganian (președintele Uniunii Armenilor din România), David Gyurjinyan (președintele Comitetului limbii armene din Ministerul Educației al Republicii Armenia), Tudor Sălăgean (directorul Institutului de Armenologie din cadrul Universității Babeș Bolyai din Cluj), P.S. Episcop Datev Hagopian (Întâistătătorul Arhiepiscopiei Armene din Romania), Varujan Pambuccian (vicepreședintele Uniunii Armenilor din România), prof. univ. dr. Francisca Băltăceanu (filolog și teolog), Andrei Timotin (directorul Institutului de Studii Sus-Est Europene) și Andrei Daniel Gheorghe (parlamentar). (mai mult…)

62193213_2904045639637897_5343947087350333440_nArticol publicat pe Cultura Vieții (16 septembrie 2019).

Când vine vorba despre avort, unii ajung să afirme că avortul este un drept, ba chiar că ar trebui executat pe bani publici, adică pe banii contribuabililor. Plătitorii de taxe ar fi întrebați dacă vor să finanțeze avortul?

Deci, avortul este un drept? Al cui? Al mamei ar fi primul răspuns. Dar tatăl, el nu are un cuvânt de spus? Fără el nu există concepție. Dacă totuși tatăl ar trebui scos din ecuație, atunci foarte bine ar trebui „decăzut” și din obligația legală de a-și întreține copilul născut. O aberație totală!

Dar, mai important, copilul nenăscut nu are drepturi? Când zic copil nenăscut mă gândesc la embrion, făt sau ființă dezvoltată biologic. Dacă copilul nenăscut nu are dreptul la viață, care ar fi motivul? Nu este el cumva om, indiferent de stadiul de dezvoltare? Altceva nu poate să fie, căci altfel, la naștere, nu ne-am alege cu o ființă umană, ci cu un marțian, un reptilian sau cu vreun mamifer acvatic.

Poate unii consideră că nenăscutului i se cuvine statutul de ființă umană de-abia după ce iese din pântecele mamei, după ce este relativ autonom, după ce capătă o oarecare conștiință de sine sau un trup uman dotat cu mai toate organele. Ei bine, asta nu este decât o perspectivă eugenică!

Când îți dai cu părerea despre cine este om și cine nu pe baza unor aprecieri iraționale, a unor criterii ideologice sau a unor capricii (precum lașitatea acceptării responsabilității), înseamnă că practici eugenia. Și naziștii făceau la fel, doar că la ei era vorba despre directivă de stat, acum fiecare este lăsat să decidă ce este mai comod pentru sine. Indiferent de modalitate sau epocă, crima este crimă, iar avortul înseamnă curmarea unei vieți, deci… crimă. Așadar, contribuabilii ar fi întrebați dacă vor să finanțeze crima?

Bineînțeles că există și situații excepționale, ce trebuie nuanțate ca atare, dar alea rămân excepții de la regula conform căreia dreptul la viață este unul fundamental. Concluzionez prin niște semne de interogație, nu personale, ci ale fostului papă Ioan Paul al II-lea, dintr-un discurs din 18 decembrie 1987: „Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă și cea mai nevinovată dintre ele? În numele cărei dreptăți se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată?” (Remus Tanasă)

 

imagesArticol publicat pe Marginalia (31 august 2019).

Cățărându-mă pe umerii giganților dinaintea generației mele, am ajuns să văd că una dintre calitățile omului etic este indignarea. Ne indignăm pentru că iubim, pentru că avem repere morale, pentru că suntem ființe de relație; trei dimensiuni concentrice, de la care putem dezvolta și altele. Nu ne împăcăm ușor cu răul cu față umană sau cu mască instituțională, fie că s-a năpustit asupra părinților, soției, soțului și copiilor sau asupra familiei lărgite, asupra prietenilor sau colegilor de muncă, ori adesea, asupra comunității extinse din care facem parte (breaslă, uliță/stradă, cartier, sat/oraș, regiune, țară sau continent).

Când reperăm răul, ne indignăm, chiar dacă adesea nu luăm sau nu știm să luăm măsuri pentru a-l îndepărta. Poate ar fi cazul să ne reapropiem verbul „eligo” din latină, cu al său dublu sens, (1) a alege și (2) a culege + a îndepărta. Nu de alta, dar „omul nou”, promovat cu asiduitate de comunism, a fost învățat să nu facă diferența dintre „distinguo” și „mediocris”, dintre „gubernatio” și „dominium”. Cu alte cuvinte, a fost îndoctrinat sau forțat să nu mai ia poziție față de bine sau rău, frumos sau urât, merit sau impostură.

În orice caz, tăcerea nu este recomandabilă; însă nici mugetul tabunului! Răul se prezintă în nuanțe, iar tabunul funcționează după logica instinctului, după logica numitorului comun, aceasta însemnând că ștacheta trebuie coborâtă pentru ca numitorul să fie perceput de cei mai mulți din tabun, iar, de obicei, culorile tari fac carieră. După cum soluția pentru alcoolism nu este prohibiția, la fel, remediul pentru lipsa concretizării indignării nu poate fi resentimentul urlat izolat sau, frecvent, în turmă; doar nu vrem să ajungem iar la ghilotină și gulag, când mulțimea de anonimi, mai devreme sau mai târziu mânată discret de la spate, indica țapii ispășitori. Ce altceva a fost delațiunea practicată în timpul comunismului dacă nu pizmă sub protecția anonimatului. Și ce altceva este turnătoria practicată astăzi, în vremea rețelelor de socializare, tot în mod anonim? „Standardele comunității” sau esplanada sifoanelor anonime! (Remus Tanasă)

pinocchio-lying-false-ccArticol publicat pe Marginalia (29 iulie 2019).

Nu mai este un secret pentru nimeni că trăim într o epocă a imposturii exacerbate. Poate că așa a fost dintotdeauna, poate că generațiile dinainte știau ce-i reverență, poate că rețelele de socializare încurajează vanitatea.

Un cunoscut scriitor autohton, referindu-se la cea mai cunoscută rețea de socializare, a numit-o „fabrică de narcisism”.  O caracterizare foarte verosimilă dacă ne gândim la nenumăratele demersuri de impostură pe care le regăsim în cadrul acestui spațiu virtual. Foarte mulți utilizatori vor să pară altceva decât îi recomandă întâmplarea. Ascultând chemarea vanității, se împopoțonează și se imortalizează virtual, pentru a-i face pe cei ageamii să le acorde importanță. Care cu sânii, care cu tatuajele, care cu barba și cu trotineta, care cu preferințele culinare sau cu alegerile turistice, mulți vor să pară altceva, strigând parcă „ia uitați-vă la mine, căci nu mai e nimeni la fel”. Ciudat efect gregar mai are și vanitatea! (mai mult…)

Activism-Lena-Yang

Articol publicat pe Adevărul (18 iulie 2019)

Există două categorii de indivizi pentru care orice discuţie, mai devreme sau mai târziu, deraiază spre politică, şi pentru care, mai trist, aproape orice problemă îşi găseşte soluţionarea în politică. Aceste persoane abordează politicul sau socialul în mod maniheist (ori la bal, ori la spital), reducându-le la soluţiile pe care şi le imaginează versus orice altă perspectivă, stigmatizarea inechivocă a celor pe care ei îi indică vinovaţi, fără loc de nuanţări sau alte opinii. Pe scurt, inşii aceştia se ghidează după paradigma schmittiana amicus-hostis. (mai mult…)