Când schimbarea înseamnă conservare

Articol publicat de LaPunkt (12 octombrie 2020)

Seismul revanșard și, totodată, violent din SUA și unele țări ale Europei occidentale ne pune aparent pe drumurile deloc facile ale introspecției: cum și de ce s-a ajuns la asemenea fapte și declamații reprobabile? Am spus „aparent” pentru că privind retrospectiv cele întâmplate, ajungem la concluzia că doar bunele intenții nu sunt de ajuns pentru a afronta și gestiona crizele societale. Dacă este să fim onești, bunele intenții au constituit mereu portița prin care demagogii și falșii profeți au atras simpatii, voturi și putere, fie că profesau puritatea rasei, fie că slăveau proletariatul cu mâna pe Capital sau fie că, în zilele noastre, se dădeau cu fundul de pământ și se băteau cu cărămida în piept pentru minorități mai mult sau mai puțin închipuite.

Bunele intenții fără experiența și înțelepciunea celor dinainte, adică fără povețele deslușite de înaintași prin încercare, eroare și validare, nu sunt altceva decât un cal troian prin care se strecoară falangele de activiști, sofiști și simplificatori ai realității ce trâmbițează o viață mai bună pentru toți. Și cine nu dorește binele celorlalți dacă asta duce și la binele propriu, mai ales dacă tot scenariul este unul impersonal, în care „o să fie mai bine” implică intervenția unei entități abstracte? Este nevoie doar de încredere deplină în noii apostoli și de acceptarea netâlcuită a limbajului de lemn folosit de aceștia.

Toți noii apostoli, ca veritabili reprezentanți ai „oamenilor noi”, au propovăduit și vor propovădui evanghelia după Jean-Jacques (Rousseau), adică propășirea prin schimbare: radicală, violentă și cutremurătoare dacă trebuie. Schimbarea din năzuința de a face bine se confundă și se lasă înghițită de schimbarea pentru schimbare și de redesenarea societății prin exces de activism.

Or schimbarea trebuie racordată la timp și spațiu, la experiențele și memoria celor care urmează a fi atinși de schimbare, la cutumele și sensibilitățile comunităților în cauză, la percepția duratei și noutății de către locuitorii cetății vizate. Orice grup uman are o dinamică ce transcende aici-ul și acum-ul, iar oricine ar dori să aducă schimbarea ar trebui să țină cont de aceasta. Cu alte cuvinte, schimbarea trebuie să fie acceptată și conformă felului de a fi al celor avuți în vedere, gradualitatea având un cuvânt de spus în această ecuație; schimbarea contrară spiritului celor direct implicați este adesea respinsă sau acceptată declarativ, putând cauza convulsii sociale aflate la limita sau chiar dincolo de limita conflictului civil. Când schimbarea prin coerciție are un caracter instituționalizat, precum s-a întâmplat în cazul dictaturilor de factură socialistă din secolul trecut (nazismul și comunismul), aceasta duce la crime în masă, la strivirea conștiinței individuale, la reeducarea după chipul și asemănarea corectitudinii politice dorite de regim și, inevitabil, la război mondial.

Fiecare persoană, fiecare comunitate este purtată pe căi inedite de Pegasul trecutului, fie că cel sau cei în cauză o doresc sau nu, fie că se întâmplă conștient sau ba. Nu trecutul în sine este problematic, ci percepția sa și reflecțiile ce rezultă. Dacă trecutul este perceput aprioric în mod negativ, atunci nihilismul pândește; dacă trecutul este privit aprioric în mod pozitiv, atunci paseismul dă târcoale. Trecutul trebuie abordat folosindu-ne de percepția etică tipică omului ce ne semnalează că nu doar experiența proprie sau recentă contează, că nu putem avea totul sub control, că libertatea personală este condiționată de interacțiunea cu ceilalți, că înțelepciunea individului este nesemnificativă în comparație cu cea a speciei, că întreprinderea umană constă în acumulări și regrese, că instinctul este mai dinamic decât logica. Toate acestea implică că trecutul poate fi atât cheie, cât și lanț, că trecutul conține atât fapte memorabile, cât și abominabile, instituții funcționale, dar și anacronice, personalități remarcabile, precum și damnabile. Trebuie să înțelegem că trecutul conține rațiuni pe care rațiunea contemporană nu le înțelege. Din acest motiv trecutul nu trebuie respins sau acceptat în totalitate, ci trebuie contextualizat pentru a distinge răul de bine, involuntarul de voluntar, imposibilul de posibil. Altfel riscăm să inserăm prezenteismul în analiza istorică, cu efecte revizioniste sau pășuniste ce ar alimentar demonii forului: anarhia ce dărâmă canoane, monumente, biblioteci și autarhia ce respinge universalul, corelația și dialogul.

Ideile la modă ce se apropie dinspre partea cealaltă a civilizației noastre euro-atlantice sunt profund împotriva oricărei nuanțări a trecutului, manifestându-se deopotrivă anarhic (revizionism istoric, cultural și urbanistic) și autarhic (intoleranță față de orice sugestie contrară propriei referențialități). În atare condiții este evident că societatea se scaldă în ape tulburi și că singura „schimbare” de dorit este de a conserva ce a fost funcțional până în zilele noastre și de a reforma neprecipitat ceea ce nu mai merge, respingând orice abordare monistă și, îndeosebi, rețeta doftorașilor ce ar vrea să ne facă să credem că am fi privați de prezent și deposedați de un viitor luminos tocmai pentru că trecutul este blestemat.

Alături de Russell Kirk consider că vremurile noastre nu au nevoie de pinteni, ci de frâie: „epoca noastră este afectată de viteza vertiginoasă a schimbării, un timp al inovației la nivel material și moral, când nimeni nu are când să-și mai tragă suflul, iar rațiunea este detronată de poftă”.

Nu exclud ca unora să le treacă prin minte că prin textul de față aș încerca să duc trena anumitor partide, îndeosebi celor mai vechi și cu mâinile băgate în mai toate borcanele cu miere. Repet ceea ce am mai afirmat și cu alte ocazii: schimbarea politică reflectă dinamica mentalitară și emoția de moment, politica nefiind altceva decât scena unde se manifestă instanțe pre-politice precum stilurile de viață, interesele și speranțele existente într-o societate. Toate acele practici și instituții ce s-au dovedit a fi instrumente de spoliere, samavolnicie sau simplă șterpelire trebuie reformate sau abolite; cele ce însă și-au dovedit aportul civilizațional (proprietate, lege, bun-simț, etc.), nu doar că trebuie cultivate în continuare, ci chiar întărite, căci desfrâul relativist al ultimelor decenii le-a caricaturizat și minimalizat. (Remus Tanasă)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.