În zilele dinaintea noastră cuvântul suferă din cauza acelorași simplificări de care suferă și proprietatea: prea mulți au ajuns să le considere instrumente ale nedreptății, iar cine încă le privește așa cum sunt, adică pârghii ale ordinii și manifestări ale iscusinței/meritului, este denunțat drept retrograd. Cum așa?
Cei care astăzi atentează la ordinea proprietății private, fie că ar dori să abolească proprietatea, fie să o redistribuie, fie să o oblăduiască parțial în devălmășie, își găsesc sursa de inspirație în himerele lui Rousseau despre primul om. Rousseau susține că omul devine rău din momentul în care se naște societatea, aceasta născându-se imediat ce proprietatea privată este instaurată, imediat ce oamenii devin proprietari. El consideră că odată ce perspectiva proprietății private prinde contur în imaginarul uman, în inima individului își fac loc lăcomia și invidia, căci într-acolo te poartă dorința de a deveni proprietar, năzuința de a-ți mări proprietatea și, eventual, voința de a-l mofluza pe aproape prin devalorizarea sau acapararea proprietății acestuia.
Reducționismul este aplicat și la nivelul vorbirii. Omul ar deveni rău în momentul în i-a contactul cu cuvintele și pe măsură ce este capabil să zugrăvească idei. Astfel, consideră unii, se cade a neutraliza cuvintele prin relativism morfologic și falsificare semantică: 1) pervertirea sensului; 2) înlocuire; 3) golirea de conținut și 4) inventarea unora noi.
Să le luăm pe rând: 1) pe câți sicofanți nu i-ați auzit vorbind de toleranță cu dublă măsură (trebuie să-i tolerăm pe toți, dar pe unii mai mult decât pe alții); 2) echivalarea „genului” cu „sexul”, chit că „genul” este un construct ideologic, iar „sexul” un dat biologic; 3) câți inși nu doresc să epateze elucubrând despre „iliberalism” fără prea mult habar despre istoria intelectuală a liberalismului și de parcă am trăi într-o gnoză în care ar fi de ales doar între liberalism sau iliberalism; 4) cazul dorinței de noi pronume în limba engleză, care să fie neutre, să nu mai exprime sexul.
În cazul tristelor simplificări despre proprietate sau cuvinte nu se ține cont că omul se naște atât cu potențial bun, cât și cu potențial rău; nu se acceptă că omul își va urmări interesul în funcție experiența, reperele și întâlnirile (benefice sau maligne) din viața sa. Dacă s-ar accepta că proprietatea și exprimarea sunt manifestări ale personalității într-un context dat, poate am începe să-i privim pe semeni ca persoane cu abilități, nevoi și aspirații diferite, ce nu râvnesc neapărat după un plan universal de salvare sau de îmbuibare și nici după o vorbire corectă emoțional (corectitudine politică); nici măcar după o vorbire corectă gramatical, căci după cum liberul arbitru ne permite să facem și bine și rău, la fel libera exprimare ne permite să alegem armonia sau grobianismul. Important este să fim capabil să distingem și să acceptăm diferențele atât de firești naturii imperfecte și capricioase a omului. (Remus Tanasă)