Categorie: Din cărți

„Înainte de a schimba ceva, trebuie să ne dăm seama că trebuie să se schimbe ceva. Dar nu am ajuns încă atât de departe. Munca e puntul de referinţă al societăţii noastre capitaliste. Mentalitatea politică e exată pe avantaje competiţionale, productivitate, concurenţă şi rate ale dobânzii, iar consecinţele concrete asupra oamenilor sunt luate mai puţin în considerare. Cine vrea să facă ceva împotriva exploatării complete de sine trebuie să se apere mai întâi împotriva dominaţiei totale a muncii. E important să realizăm că putem gândi dincolo de sistem. Această carte nu e o chemare la încetinirea societăţii sau la grevă. Dar să nu uităm că biroul nu trebuie să devină automat un templu al realizării individuale. Ideea că omul poate crea doar la muncă lucruri care rămân, că o carieră abruptă e sinonimă cu o viaţă bună nu se bazează, în ultimă instanţă, pe o ordine naturală, ci e o invenţie omenească. Sau, altfel spus: e o ideologie, o concepţie rigidă despre lume, bazată pe anumite precepte care nu mai pot fi puse sub semnul întrebării de credincioşi. Această adevărată «Biserică a Carierei» e o instituţie atotputernică”.

*Jakob Schrenk, Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii, Bucureşti, Humanitas, 2010, p. 243.

Citeşte câteva pagini din carte AICI…

„Întrebarea dacă libertatea este un lucru bun sau rău îmi pare la fel de iraţională ca aceea dacă focul este bun sau rău. Este şi bună şi rea în funcţie de timp, loc şi circumstanţă, iar un răspuns complet la întrebarea «în ce cazuri libertatea e bună şi în ce cazuri e rea» ar implica nu doar o istorie universală a omenirii, ci şi găsirea unei soluţii complete pentru problemele puse de o asemenea istorie. Gradul cunoaşterii noastre, cred eu, nu ne permite să enunţăm un «principiu foarte simplu, îndreptăţit să cârmuiască în mod absolut relaţiile societăţii cu individul pe calea costrângerii şi a controlului». Trebuie să procedăm mult mai precaut şi să ne mărginim la remarcile sugerate de experienţă despre avantajele şi dezavantajele constrângerii şi libertăţii, în fiecare caz în parte.”

(James Fitzjames Stephen, Liberty, Equality, Fraternity, New York, Holt &Williams, 1873)

Vezi/descarcă gratuit cartea AICI…

„Odată cu slăbirea ordinii morale, «lucrurile se destramă […] anarhia se dezlănţuie asupra lumii…»[1] Din culturile greacă şi romană s-a ales praful în virtutea aceluiaşi principiu. Ce putem face ca să prindem iarăşi puteri?

Unii oameni bine intenţionaţi vorbesc despre o «religie civilă», un fel de cult al patriotismului, întemeiat pe un mit al virtuţii naţionale şi pe venerarea anumitor documente istorice, împreună cu o morală utilitaristă. Dar asemenea experimente de natură seculară nu au funcţionat niciodată satisfăcător; şi nu mai e nevoie să subliniez pericolele unui astfel de crez artificial, vecin cu naţionalismul: exemplul ideologiei Partidului Naţional-Socialist din Germania, acum o jumătate de secol, este un exemplu suficient. Idolatrizarea statului sau a unei comunităţi naţionale nu este un înlocuitor sănătos al comuniunii cu iubirea şi înţelepciunea transcendente.

Nici încercările de a convinge oamenii de «utilitatea» religiei nu au mai mulţi sorţi de izbândă. (mai mult…)

„Care ar trebui să fie punctul central al unei analize civilizaţionale româneşti care să răspundă imperativului naţional al timpului nostru? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Cea mai importantă provocare a momentului, pentru naţiunea noastră, este supravieţuirea culturală în cadrul proiectului european şi impunerea civilizaţiei româneşti ca un vehicul de cultură pentru zona europeană. Ca atare se poate propune o lectură a civilizaţiei româneşti, drept o trihotomie ce opune trei curente (literar, politic şi economic) de-a lungul istoriei României moderne.

Astfel există un curent pro-european, curent ce începe încă din primele momente ale Renaşterii şi continuă până în ziua de astăzi. Acestui curent pro-european i se opune un curent ce poate fi catalogat drept «adepţii contribuţiei naţionale». Reprezentanţii lui nu sunt anti-europeni, dar ei văd şi racilele construcţiei europene, fragilitatea ei, uneori inechităţile şi presiunile la care este supusă România. Toate aceste dezavantaje ale proiectului european îi fac să caute să dezvolte o contribuţie naţională puternică, gândită drept pavăză în cazul eşuării experimentului european. Păstrarea identităţii naţionale apare drept garanţie a prezervării naţiunii şi o necesitate. Fără a fi anti-europeni, adepţii acestei linii sunt, în primul rând, pro-români, ei sunt europeni pentru că sunt români şi s-au născut europeni odată cu naşterea poporului român. Aceasta este ideea lor călăuzitoare, ca să parafrzăm expresia celebră a academicianului Alexandru Rosetti cu referire la latinitatea românească. Aceşti oameni consideră România ca fiind o parte integrantă a proiectului european şi dezvoltarea fibrei naţionale duce, pentru ei la dezvoltarea fibrei europene şi chiar la îmbogăţirea acesteia. (mai mult…)

„Ştiu ca oricare altul ce este supărător sau pueril în mania de a guverna totul; sunt conştient de libertatea care trebuie acordată comerţului, industriei, desfăşurării activităţii indiviuale, a forţelor sociale; ştiu cât de multe lucruri strică şi tulbură autoritatea când intră în contact cu ele la momentul nepotrivit…

Dar, odată convenit acest lucru, problema rămâne neschimbată, căci maxima laissez faire, laissez passer este una dintre acele axiome vagi, adevărate sau false, potrivit întrebuinţării ce li se dă, şi care avertizează dar nu îndrumă.”

(Francois Guizot, De la peine de mort en matière politique, Paris, 1822, p. 172)

„Nu vom reclădi civilizaţia pe scară mare. Nu este o întâmplare faptul că, în general, este de găsit mai multă frumuseţe şi omenie în viaţa popoarelor mici şi că printre cele mari întâlneşti mai multă fericire şi mulţumire în măsura în care s-au ferit de flagelul ucigător al centralizării. În nici un chip nu vom păstra democraţia sau nu îi vom spori virtuţile, dacă întreaga putere şi majoritatea deciziilor importante sunt de competenţa unei organizaţii mult prea vaste pentru a fi urmărită în funcţionarea ei sau înţeleasă pe deplin de omul obişnuit. Nicăieri nu a funcţionat bine democraţia fără o doză considerabilă de autoguvernare locală, ce slujeşte drept şcoală de pregătire politică atât pentru oameni, în general, cât şi pentru viitorii lor conducători. Numai când munca în funcţii publice poate fi învăţată şi exersată rezolvând probleme cu care majoritatea oamenilor sunt familiarizaţi, în care acţiunea este ghidată mai curând de conştiinţa existenţei aproapelui, decât de vreo cunoaştere teoretică a nevoilor altor oameni, omul obişnuit poate juca un rol în afacerile publice, fiind că ele ţin de lumea pe care o cunoaşte. Acolo unde sfera măsurilor politice devine atât de largă încât cunoaşterea necesară este posedată exclusiv de birocraţie, imboldurile creatoare ale persoanei private trebuie abandonate.

Vom câştiga cu toţii dacă putem crea o lume adecvată existenţei statelor mici. Dar cei mici îşi pot păstra independenţa în sfera naţională, cât şi în cea internaţională numai în cadrul unui veritabil sistem legal care să le garanteze că anumite reguli sunt în mod invariabil aplicate şi că forul care are puterea de ale impune nu poate folosi această putere în nici un alt scop. […] Niciodată nu vom împiedica abuzul de putere, dacă nu suntem pregătiţi să limităm puterea într-un fel care, din când în când, poate, de asemenea, să împiedice folosirea ei în scopuri dezirabile.

[…] Ţelul nostru nu trebuie să fie nici un suprastat omnipotent, nici o asociaţie laxă de «naţiuni libere», ci o comunitate de naţiuni alcătuite din oameni liberi. Rezolvarea care se apropie va fi prilejul de a arăta că am fost sinceri şi că suntem pregătiţi să acceptăm aceleaşi restricţii aduse libertăţii noastre de acţiune ca şi cele pe care, în interesul comun, socotim că este necesar să le impunem altora.” (Friedrich August Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 259-260)

„Simultan cu recunoaşterea drepturilor acestei voinţe [generale], adică suveranitatea poporului, este necesar, este urgent să i se înţeleagă corect natura şi să i se determine corect întinderea. Fără o definire exactă şi precisă, triumful teoriei ar putea deveni o calamitate în practică. Recunoaşterea abstractă a suveranităţii poporului nu sporeşte întru nimic suma libertăţilor indivizilor; şi dacă atribuim acestei suveranităţi o latitudine pe care nu trebuie să o aibă, libertatea poate fi pierdută în ciuda acestui principiu, sau chiar prin acest principiu… Atunci când se stabileşte că suveranitatea poporului este nelimitată, se creează şi se aruncă la întâmplare în societatea umană un grad de putere prea mare prin ea însăşi, şi care reprezintă un rău, în orice mâini ar fi plasată. Încredinţaţi-o unuia singur, mai multora, tuturor, o să vedeţi că e tot un rău… Există mase prea grele pentru mâna oamenilor.

[…] Există, dimpotrivă, o parte a existenţei umane care, din necesitate, rămâne individuală şi independentă şi care este de drept în afara oricărei competenţe sociale. Suveranitatea nu există decât într-o manieră limitată şi relativă. În punctul în care încep independenţa şi existenţa individuală, se opreşte jurisdicţia acestei suveranităţi. Dacă societatea trece această linie ea devine la fel de vinovată ca şi despotul care nu are ca îndreptăţire decât sabia exterminatoare; societatea nu-şi poate depăşi competenţa fără a fi uzurpatoare, majoritatea – fără a fi rebelă… de-ar fi naţiunea întreagă, mai puţin cetăţeanul pe care-l oprimă, şi tot n-ar fi prin aceasta mai legitimă.” (Benjamin Constant, Principes politiques)

„Este probabil destul de adevărat că marea majoritate a indivizilor sunt rareori capabili să gândească independent, că în mai toate problemele ei acceptă opinii pe care le găsesc gata confecţionate şi că vor fi la fel de mulţumiţi dacă se nasc cu, ori sunt împinşi cu sila spre, un set de convingeri sau altul.

Probabil că în orice societate libertatea de gândire va avea o semnificaţie nemijlocită doar pentru o minoritate restrânsă. Dar aceasta nu înseamnă că oricine este competent ori s-ar cuveni să aibă puterea de a selecţiona pe aceia cărora urmează să le fie rezervată această libertate. Cert e că ea nu justifică pretenţia trufaşă a nici unui grup de oameni de a monopoliza dreptul de a stabili ce s-ar cuveni să gândească sau să creadă oamenii. (mai mult…)

„Într-o societate planificată, nu se pune problema direcţiilor cu care este de acord majoritatea unui popor, ci problema găsirii celui mai numeros grup între ai cărui membri există un acord suficient pentru a face posibilă conducerea unificată a întregii societăţi sau, dacă nu există un asemenea grup suficient de numeros pentru a-şi impune vederile, se pune problema creării lui şi problema persoanei care va izbuti să-l creeze.

Există trei motive de bază în virtutea cărora un asemenea grup numeros şi puternic, cu convingeri îndeajuns de uniforme, nu este plauzibil să fie format de cele mai bune, ci mai curând de cele mai rele elemente ale oricărei societăţi. După criteriile noastre, principiile de selectare a membrilor unui astfel de grup ar fi aproape integral negative.

În primul rând, este probabil adevărat că, în general, cu cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai diferenţiate gusturile şi opiniile lor şi este cu atât mai puţin probabil să cadă de acord asupra unei anumite scări de valori. (mai mult…)

„«Dezbaterea publică, remarcă Alain Besançon, face mereu referire la istorie. Oamenii de presă, de televiziune, polemiştii, paznicii severi ai decenţei intelectuale şi, la urmă de tot, poliţiştii gândirii îşi fixează discursurile în raport cu reprezentări false ale trecutului. Doar istoricii adevăraţi le ştiu ca atare. În Franţa, dezbaterea publică navighează ghidându-se după borne istorice îndeobşte ignorate sau falsificate.»[1]

Istoricul porneşte de la fapte: separând cauzele de consecinţe, demersul său este cronologic. Corectitudinea politică n-are ce face cu această metodă atunci când îşi ia imaginile din istorie. Urmându-şi lozincile, ea pune în joc epoci şi locuri, resuscitând un fenomen dispărut sau proiectând asupra secolelor anterioare o realitate contemporană. Judecând trecutul în numele prezentului, corectitudinea istorică localizează rasismul şi toleranţa în Evul Mediu, sexismul şi capitalismul sub Vechiul Regim, fascismul în secolul al XIX-lea. Prea puţin contează că aceste concepte nu semnifică nimic în afara contextului lor: mediatic, anacronismul dă bine. Nu ne aflăm în lumea ştiinţei, ci a conştiinţei; nu în domeniul rigorii, ci al vociferărilor; victoria nu e a criticii, ci a dialecticii.

În plus, şi mai cu seamă, e vorba de triumful maniheismului. Acolo unde istoricul trebuie să măsoarea ponderea subtilă a nuanţelor şi a circumstanţelor şi să facă apel la domenii anexe ale ştiinţei sale (geografie, sociologie, economie, demografie, religie, cultură), corectitudinea politică lichidează complexitatea istorică. Ea reduce totul la înfruntarea binară a Binelui şi Răului, un Bine şi un Rău reinterpretate după morala de astăzi. Prin urmare, istoria devine un câmp al exoricismelor permanente: cu cât forţele obscure ale trecutului sunt mai anatemizate, cu atât mai puternic trebuie justificată desolidarizarea faţă de ele. Personaje, societăţi şi perioade întregi sunt astfel demonizate. Cu toate astea, ele nu sunt decât o înşelaciune. Nu ele sunt vizate: noi suntem, prin delegare.”

[1] Peut-on encore débattre en France?, Plon – Le Figaro, 2001.

*(Jean Sévillia, Corectitudinea istorică, Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 9-10);

Vezi prezentarea cărţii la emisiunea „Omul care aduce cartea” cu Dan C. Mihăilescu, AICI…

„În istorie, corectitudinea politică se traduce prin trei simptome principale. În primul rând anacronismul, trecutul fiind judecat după criteriile politice, morale, mentale şi culturale de astăzi. În al doilea rând maniheismul, istoria fiind concepută ca lupta dintre bine şi rău, dar un bine şi un rău definite potrivit normelor dominante în momentul de faţă. În al treilea rând spiritul reducţionist, complexitatea trecutului fiind ştearsă în folosul câtorva factori explicativi care, ocupând tot domeniul cunoaşterii, falsifică interpretarea realităţii.” (Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică, Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 13