„Simultan cu recunoaşterea drepturilor acestei voinţe [generale], adică suveranitatea poporului, este necesar, este urgent să i se înţeleagă corect natura şi să i se determine corect întinderea. Fără o definire exactă şi precisă, triumful teoriei ar putea deveni o calamitate în practică. Recunoaşterea abstractă a suveranităţii poporului nu sporeşte întru nimic suma libertăţilor indivizilor; şi dacă atribuim acestei suveranităţi o latitudine pe care nu trebuie să o aibă, libertatea poate fi pierdută în ciuda acestui principiu, sau chiar prin acest principiu… Atunci când se stabileşte că suveranitatea poporului este nelimitată, se creează şi se aruncă la întâmplare în societatea umană un grad de putere prea mare prin ea însăşi, şi care reprezintă un rău, în orice mâini ar fi plasată. Încredinţaţi-o unuia singur, mai multora, tuturor, o să vedeţi că e tot un rău… Există mase prea grele pentru mâna oamenilor.
[…] Există, dimpotrivă, o parte a existenţei umane care, din necesitate, rămâne individuală şi independentă şi care este de drept în afara oricărei competenţe sociale. Suveranitatea nu există decât într-o manieră limitată şi relativă. În punctul în care încep independenţa şi existenţa individuală, se opreşte jurisdicţia acestei suveranităţi. Dacă societatea trece această linie ea devine la fel de vinovată ca şi despotul care nu are ca îndreptăţire decât sabia exterminatoare; societatea nu-şi poate depăşi competenţa fără a fi uzurpatoare, majoritatea – fără a fi rebelă… de-ar fi naţiunea întreagă, mai puţin cetăţeanul pe care-l oprimă, şi tot n-ar fi prin aceasta mai legitimă.” (Benjamin Constant, Principes politiques)