Categorie: Din cărți

„De la Titu Maiorescu (1840-1917) la Vasile Pârvan (1882-1927) sau Onisifor Ghibu (1883-1972), şcoala românească n-a dus lipsă de călăuze pricepute în arta pedagogiei. Tinerii întâlneau dascăli de suflet, iar nu doar birocraţi plictisiţi, patefoane ruginite sau eminenţe cenuşii străine de bucuriile şi freamătul adolescenţei. Citeşti memoriile elevilor de elită din perioada interbelică şi înţelegi că liceul sau Universitatea nu erau fabrici de diplome, ci locul de întâlnire al unor modele de viaţă. Lecţia nerostită a demnităţii profesorului de latină, bunăoară, îţi inspira respect şi curaj până la vârsta senectuţii.

Războiul generaţiilor era aplanat de consensul valorilor. Furtul intelectual inspira dezgust. Educarea frazei era un reflex natural al inteligenţei. Gândirea sănătoasă întărea sacramentul amiciţiei. Seminariile la facultate aveau ţinută şi profil european. Dascălul era în primul rând dascăl. Vocaţia de gazetar, politician, diplomat sau editor nu putea motiva absenţa de la cursuri, improvizaţia bibliografică ori bovarismul academic. Întâlnirile între maestru şi ucenic erau adesea informale şi, astfel, lipsite de emfază. Nimic costisitor ori suprarealist într-o prietenie cu un „Mai Știutor”. (mai mult…)

„Naţionalitatea, dacă acest cuvânt vrea să aibă un merit şi o valoare, nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea şi barbaria, şi ţinta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba şi sângele şi teritoriul brut, fără altă aspiraţie nobilă. Pe această treaptă stau şi indienii sălbatici din America, dar de aceea indienii din America constituie o hoardă, şi nu o naţiune. Limba, sângele şi teritoriul sunt elemente preţioase ca mijloc spre un scop mai înalt, şi acest scop nu poate fi altul decât progresul civilizaţiei omeneşti prin toleranţă şi ştiinţă, prin bunăstare materială şi morală potrivită totdeauna cu gradul culturei unui popor. Dar a susţine mijloacele prin un sistem care nimiceşte scopul este cea mai absurdă din toate rătăcirile politice ce se pot închipui.

În orice masă de popor, şi cu atât mai mult în masa unui popor încă incult, există pe lângă însuşirile cele mai bune şi un instinct primitiv, teluric, brutal, pe care toţi oamenii de bine şi toate dispoziţiile salutare caută să-l ţie ascuns, să nu-i permită ieşirea la lumina zilei, de care nu este vrednic. În acest instinct se concentreză relele naturei omeneşti: lenea, injustiţia, invidia contra celui mai bun şi cruzimea sângeroasă. Să nu ne atingem, să nu dezlegăm acest instinct animal! Secole nu sunt de ajuns pentru a-l înfrâna şi a readuce poporul pe calea adevărului şi binelui. […]

Ceea ce ne susţine curagiul în mijlocul acestei confuzii a timpului este încrederea neclintită că, dacă s-a întâmplat vreodată ca civilizaţia să învingă barbaria, nu s-a întâmplat niciodată ca barbaria să învingă în mod durabil civilizaţia, şi în lupta acestor două elemente nu încape îndoială a cui va fi viitorul.”

fragment din Titu Maiorescu, Opere, I, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă: Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp. 500-501.

De unde această nevoie de a vorbi despre doctrine, despre ideologii?
Dar este o nevoie autentică? În peisajul politic românesc se vorbeşte foarte puţin despre doctrine. Despre ideologii se vorbeşte uneori într-o variantă foarte simplificată, însă eu nu am sentimentul că, în ultimii 20 de ani, partidele politice din România au probleme de doctrină, că elaborează o doctrină şi urmăresc împlinirea ei consecventă. Programul lor politic nu e, de obicei, un program doctrinar. E, mai curând, un program strict electoral, o strategie de campanie. Doctrina e mereu în fundal, aproape uitată. S-ar putea vorbi chiar de o criză de preocupare pentru doctrină în partidele noastre politice, şi asta face ca peisajul să fie confuz.

Cum explicaţi prăpastia foarte mare între ceea ce există teoretic, să zicem, şi ceea ce există, adesea toxic şi periculos, practic în politica românească?
Cred, între altele, că noi nu mai avem gânditori politici, nu mai avem teoreticieni, oameni cu idei în materie de politică. Dacă luaţi discursurile parlamentare de dinainte de război, o să vedeţi că existau, pe vremea aceea în România, membri ai parlamentului care îşi puneau probleme de doctrină, care aveau un sistem articulat de idei şi se exprimau în consecinţă; ceea ce astăzi nu mai e cazul. La ora asta, dacă îmi cereţi să pun degetul pe un parlamentar coerent, cu sistemă, am mari dificultăţi să îl identific.

E bună, e rea criza asta? E în spiritul timpului? E România în felul ăsta racordată la ce se întâmplă în Vest?
N-aş zice. Eu nu spun că în Vest toţi politicienii sunt nişte filosofi ai politicului. Nu spun că acolo nu există o componentă vie de pragmatism, care nu implică neapărat participarea tuturor la o construcţie ideologică, dar figurile importante, figurile marcante ale partidelor sunt, în general, oameni cu un fond de gândire propriu integrat în structura doctrinară a partidelor lor. Ceea ce la noi, după părerea mea, nu se regăseşte.

Cum pot deveni periculoase pentru un om, dar şi pentru o societate o doctrină, o ideologie?
Părerea mea în privinţa asta este că orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii şi de revoluţii.

Care ar fi diferenţa specifică dintre ideologie şi doctrină?
Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere. Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.

*fragment din interviul cu Andrei Pleşu (Sursa – Revista 22, nr. 301), text întreg în Cristian Pătrăşconiu (coordonator), „Repere intelectuale ale Dreptei româneşti”, Humanitas, 2010.

„Absenţa proiectului metafizic global, prăbuşirea elanului spre un sens şi un adevăr absolut al existenţei în condiţiile funţionalizării utilitariste a raţiunii, au generat o gigantică plictiseală (taedium vitae), semn al unei existenţe inautentice, cufundate tot mai mult într-un cotidian tern, absurd şi impersonal. După (filozoful ceh-n.n.) Jan Patočka, marea problemă a Europei nu o constituie în primul rând soluţionarea alternativei Vest-Est, liberalism-socialism, democraţie-totalitarism, ci paradoxul unei tot mai evidente involuţii a istoriei către pre-istorie, către situaţia unei societăţi mulţumite cu viaţa naturală, cu reproducerea şi susţinrea ei materială. Plictiseala şi angoasele acestei societăţi sunt rezolvate de eternele succedanee orgiastice: sex, droguri, violenţă, revoluţii şi, mai ales, <războiul> , revoluţia perfectă a lumii banalului cotidian.

Singura şansă de evitare a acestui declin vertiginos […], de menţinere a umanităţii pe linia istoriei este condiţionată de Patočka de o <uriaşă şi nemaivăzută metanoia> filozofică a elitelor europene. Mai exact, este vorba de reabilitarea idealului antic al <omului spiritual>, idealul unei existenţe în problematic şi veridic ce presupune însă cutremurarea sensului natural naiv al existenţei şi asumarea riscurilor luptei cu inautenticitatea.”

*fragment de Ioan I. Ică jr., Europa politicului, Europa spiritului, în Radu Carp (coord.), Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005.

„Noi, fii naţiunii române de pretutindeni, suntem de aceeaşi obârşie, de aceeaşi fire, cu o singură şi unitară limbă şi cultură, şi suntem încălziţi de aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi aspiraţii măreţe. Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva să împiedice manifestarea acestei unităţi şi în ce priveşte viaţa politică, sufleteşte demult înfăptuită?

Neamurile unitare în viaţa lor sufletească şi unitare în manifestarea conştiinţei lor de naţiune distinctă sunt recunoscute în ştiinţa modernă şi de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalităţi distincte, cu scopul propriu şi de sinte stătător. Astfel stând lucrul, cine ar putea contesta acestei fiinţe naţionale dreptul de a-şi putea croi soarta însăşi, de a se conduce ea singură în mod unitar şi integral, şi de a se compune într-un singur trup, precum sufletul îi este unul singur şi întreg.

Dacă acest principiu al personalităţii unei naţiuni dă dreptul naţiunii române să se consolideze într-un singur stat şi să fie în manifestarea ei externă un singur trup şi un singur suflet, o singură şi unitară forţă, menirea pământească a neamurilor ne impune absoluta dorinţă morală să înfăptuim unitatea politică a neamului românesc. Menirea neamurilor este să contribuie în mod propriu, conform însuşirilor lor politice specifice, la dezvoltarea civilizaţiei omeneşti.

[…] Nu pot fi utilizate aceste însuşiri proprii în serviciul civilizaţiei generale fără o cârmuire conştientă, unitară şi specifică. Dreptul neamurilor, recunoscut de toată lumea, de a-şi forma în mod integral statul lor propriu este deci şi o datorie faţă de sine, şi faţă de civilizaţia omenească şi, în consecinţă, dacă neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-şi înfăptui unitatea naţională s-ar arăta nevrednic nu numai de timpurile care le trăim, ci şi de însuşirile nobile şi fără pereche cu care este înzestrat şi prin aceasta s-ar expune dispreţului întregii lumi civilizate.

[…] Neamul românesc, la fondarea viitorului său şi la asigurarea existenţei sale, nu poate trece cu vederea raporturile internaţionale cu celelalte neamuri. Dacă privim la urmările catastrofale ale tragediei omeneşti ce se petrecuse în timpul recent, nu e putinţă să constatăm că acestea nu se pot delătura decât delăturând totodată şi posibilitatea de a se repeta această tragedie. Aceasta însă nu se va putea ajunge decât numai punând stavilă egoismului neîndreptăţit şi putinţei de a strivi fără nici un scrupul cel mai tare pe cel mai slab. În locul suveranităţii rigid aplicate, trebuie să se înfăptuiască o înfrăţire universală, care să admită, înfiinţând Liga Naţiunilor, deliberarea conflictelor dintre popoare prin juriu internaţional, evitând prin aceasta aplicarea forţei brutale reprezentate prin război.”

*fragment din discursul rostit de Iuliu Maniu la 1 Decembrie 1918 (Alba Iulia), Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale un triumf al libertăţii omeneşti, în „Românul”, Arad, nr. 23, 1918. 

„În viziunea acestor remarcabili politicieni democrat-creştini – veritabili ‘Părinţi fondatori’ ai Europei unite [Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer] – federalizarea continentului, integrarea naţiunilor europene după modelul cultural al unităţii în diversitate nu era decât aplicarea, atât la nivel regional cât şi naţional şi internaţional, a principiilor personalismului comunitar de inspiraţie creştină[1] (preluat din doctrina socială a Bisercii Catolice).

În miezul acestei tentative unice de reconstrucţie politică stătea redefinirea teoretică şi practică a relaţiilor dintre individ, societate, stat, precum şi a relaţiilor dintre state. Ambiţia programului era ca în cadrul unei noi versiuni de capitalism democratic şi economie socială de piaţă (concept democrat-creştin, iar nu socialist!) să evite extremele periculoase atât ale individualismului ultra-liberal anarhic, cât şi ale colectivismului socialist centralizator, reţinând însă preocuparea legitimă a liberalismului pentru libertatea, iniţiativa şi creativitatea individuală, precum şi angajamentul deopotrivă legitim al socialismului pentru justiţia socială. Ideii de libertate exaltate în liberalism şi celei de egalitate idolatrizate în socialism, doctrina socială a Bisericii Catolice şi cea creştin-democrată ca viziune a unui ‘umanism integral’ (Maritain) le opune ca principiu integrator cu valoare absolută demnitatea ontologică a oricărei fiinţe umane în calitate de ‘chip al lui Dumnezeu’ (imago Dei).

Dar demnitatea umană e cea care autentifică libertatea şi egalitatea reală. Scopul normativ al societăţii este, de aceea, asigurarea demnităţii fiinţei umane împotriva perversiunilor atât ale libertăţii cât şi ale egalităţii: libertinajul anarhic şi egalitarismul nivelator.”

[1] Jean Lacroix, Le personalisme, sources, fondement, actualité, Lyon, 1981 şi Roberto Papini (dir.), L’apporto del personalismo alla costruzione dell’Europa, Milano, 1981.

*fragment de Ioan I. Ică jr., Europa politicului, Europa spiritului, în Radu Carp (coord.), Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 27-28.

„[…] Dar este un lucru care e decăderea omului politic şi poate că lucrul acesta ne arată cine are şi cine nu are valoare politică: este alegerea momentului în care se dovedeşte că cutare sau cutare idee e coaptă pentru realizare. Şi aceasta nu atârnă numai de noi şi de voinţa noastră, aceasta atârnă de o stare generală în care se află o ţară, stare care trebuie bine studiată, la care trebuie să ne gândim cu maturitate, şi numai acela care a studiat bine, care se găseşte cu maturitate şi alege momentul, numai acela care alege din diferite idei pe aceea care se poate realiza, omul acela, când o face, a realizat un adevărat program: cel care n-a ştiut să aleagă ideea care să se poată realiza, acela n-are program; acela are enunţări de idei culese de prin cărţi.

[…] Trebuie nu numai un program de proiecte de legi, trebuie un program de schimbare de năravuri, trebuie un program de educaţiune politică a acestei ţări. Şi iar, domnilor, ne întrebăm: suntem noi într-unul din acele momente unde chestiunea aceasta de educaţiune politică a poporului este sau nu actuală? Este aceasta o idee aşa cum sunt ideile culese de prin cărţi, sau simţim noi că trebuie să zicem acestui popor că ceea ce s-a câştigat cu jertfe nu se menţine decât iar prin jertfe? Ei bine, cred că tocmai astăzi este momentul în care trebuie să vă chemăm la asemenea jertfe.

De aceea, domnilor, schimbarea de năravuri; de aceea, domnilor, educaţiunea politică. S-a zis şi cu drept cuvânt, că politica este în mare parte bazată pe cunoştinţa de oameni. Este adevărat, dar şi acolo ne întrebăm dacă cineva are darul de a cunoaşte oameni, ce trebuie să cunoască în ei, dacă vrea să facă ceva dintr-înşii, nu pentru interesul său propriu, ci pentru interesul generalităţii, pentru interesul ţării. Sunt domnilor, unii care cred că cunoştinţa de oameni constă în arta de a se servi de dânşii şi care zic: a cunoaşte pe oameni este a-şi da seama de relele lor porniri şi a trage toate foloasele din acele defecte: a măguli pornirile lor cele rele, numai ca să fie ei la discreţiunea unui exploatator.

Sunt oameni cari zic altora: tu eşti ambiţios? Voi face să lucească la ochii tăi cutare sau cutare poziţiune politică. A, tu eşti lacom? Voi găsi mijlocul să te asociez la cutare sau cutare afaceri care vor restabili treburile tale. A, tu eşti vanitos? Am să te măgulesc, am să-ţi zic, deşi eşti slut, că eşti frumos; dacă eşti prost, că eşti inteligent; dacă este neonest, am să zic că mai cavalerească natură ca a ta n-am văzut încă pe lume. Pe toţi oamenii aceia atunci îi au la îndemâna lor, şi cu dânşii se servă, ca să facă ce? ca să satisfacă poftele lor şi ca prin satisfacerea poftelor lor să ajungă ei sus.

Nu, domnilor, cine face aceasta, este un om pentru care puterea nu este un mijloc ci numai un ţel; un om care face aceasta poate să creadă că va ajunge în fruntea unei ţări pentru că nu a intrat încă în conflict direct cu codul penal. Să nu uităm însă, că satisfăcând toate poftele, care nu pot să vie la iveală decât atunci când se pot satisface în întunericul intrigei şi al decadenţei, nu i-am ridicat nici pe dânşii, nici pe noi. Şi exploatator şi exploatat rămân pe acelaşi nivel de inferioritate.

[…] De aceea, domnilor, nu de această cunoştinţă de oameni trebuie să ne folosim; alături cu pornirile cele rele, alăturea cu poftele noastre pe cari le avem cu toţii, este în fiecare din noi ceva mai presus, care face ca omul să se ridice deasupra celorlalte vietăţi în natură. Acel ceva îl putem înăbuşi, acel ceva îl putem cultiva. Cei ce-l înăbuşesc sunt oameni de rând, cari înjosesc pe oameni cu josnicia lor; cei ce cultivă acea parte a omenirii sunt oameni care vor să se ridice ei şi cu dânşii vor să ridice întregul lor neam!”

Petru P. Carp, Educaţiunea politică, fragment din discursul rostit la Congresul Partidului Conservator, 23-24 iunie 1902.

„La Bucureşti, în casele lui Maiorescu din strada Mercur, întrunirile Junimii erau foarte frecventate. Venea lume aleasă şi iubitoare de literatură. Alecsandri adesea citea din lucrările lui, dar ochii lui, după cetire, erau aţintiţi numai asupra a doi inşi: Eminescu şi Caragiale. Pe ei îi socotea în stare să-l judece. Alecsandri a recunoscut totdeauna superioritatea lui Eminescu, şi Eminescu, om căruia nu-i plăceau mofturile, recunoştea şi el acest lucru. Pe când însă Caragiale era fără milă, atât în fond, cât şi în formă, Eminescu păstra totdeauna o discreţie în expresie, şi se ferea să aducă vreo jignire personală. O singură dată Eminescu a fost ceva mai pornit…

Veniseră la Junimea într-o seară, Dissescu, Take Ionescu şi Arion: erau nedespărţiţi. Fireşte, toţi trei, tineri, sosiţi de la Paris şi mai vorbitori, n-au făcut nici o taină din prezenţa lor. Dar după ce au plecat, Eminescu de la locul lui s-a ridicat şi a grăit tare către Maiorescu:

– Dacă aceşti domni mai vin aci pe uşa aceia, eu voi ieşi pe uşa aceasta!…

Era desigur pornirea omului care purta în sine indignarea din versurile: Voi sunteţi urmaşii Romei?”

*Felix Aderca în „Interviuri din literatura română”, antologie de Vasile Netea, editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 5.

„Suntem asemenea unor păstori ignoranţi care trăiesc într-un loc unde au înflorit odinioară mari civilizaţii. Păstorii se joacă cu fragmentele care răsar la suprafaţă, fără să aibă idee despre frumoasele structuri cărora le-au aparţinut odinioară. Ar fi suficient o atentă excavare pentru a le oferi modele care să intensifice viaţa.

Avem nevoie de istorie nu ca să ne spună ce s-a întâmplat, sau ca să ne explice trecutul, ci pentru a reînvia trecutul, astfel încât să ne explice şi să facă posibil un viitor. Aceasta este criza şi oportunitatea noastră educativă. Raţionalismul occidental a culminat într-o respingere a raţiunii. Este oare necesar acest rezultat?”

*fragment de Allan Bloom, „Criza spiritului american”, Humanitas, 2006, p. 296.

„Politica răspunderii creştine este mai mult decât o lozincă pentru toţi aceia care credinţa este o sursă de putere vie şi determinantă şi care îşi asumă această responsabilitate. Tocmai aceştia trebuie să lupte cu două greutăţi: odată cu decepţia că orientarea politicii după Evanghelie devine atât de rar vizibilă nemijlocit şi nu reportează aparent prea multe succese. Această decepţie provine însă din confuzia că o politică a răspunderii creştine ar putea avea ca scop un Stat al lui Dumnezeu, oricum ar fi conceput acesta. Ea degajează calea spre înţelegerea lumii ca atare, fără să scape însă conexiunea cu răspunderea; s-ar putea formula şi în modul următor: conceperea autentică a lumii ca atare, deci o înţelegere a lumii liberă de orice ideologie, este posibilă numai acolo, unde lumea este înţeleasă în legătura ei cu Dumnezeu.

Cealaltă dificultate constă în problema că nici credinţa nu duce în mod consecvent la anumite decizii politice: creştini care se consideră la fel de răspunzători faţă de Dumnezeu, pot să ajungă la cele mai diferite decizii politice. Politica răspunderii creştine nu este deci o formulă legislativă, ci o parolă a libertăţii; de aceea creştinismul face parte din rădăcinile spirituale ale democraţiei moderne, aşa cum s-au format ele pe pământurile Europei.

Oare politica răspunderii creştine este mai mult decât o lozincă pentru toţi aceia care nu se regăsesc în această răspundere, care o văd deci numai ca o pretenţie a celorlalţi? Răspunsul depinde de măsura credibilităţii creştinilor în acceptarea răspunderii lor faţă de Dumnezeu. Dacă ei poartă afirmaţia că ar practica o politică a răspunderii creştine mai mult ca pe o pancartă de propagandă, cu care eventual se sustrag oricărei dezbateri la obiect, atunci aceasta ar acţiona asupra necreştinilor într-adevăr numai ca o lozincă. Ceea ce o dată a devenit lozincă ajunge să-şi piardă eficienţa, ba chiar defăimează un lucru drept şi bun în sine. Este mult mai important de a arăta tocmai acelui cetăţean care nu se regăseşte în răspunderea de creştin, că o politică orientată pe o astfel de bază este propice asigurării libertăţii şi păstrării demnităţii sale.

Dacă nu propria convingere este cea care ne conduce pe această cale, atunci înţelegerea profundă şi complexă ar trebui să fie aceea care să ne îndemne să ne încordăm toate puterile pentru ca politica răspunderii creştine să nu devină o lozincă!”

*fragment de Albrecht Martin din „O politică a răspunderii creştine – mai mult decât o lozincă?„