„Care ar trebui să fie punctul central al unei analize civilizaţionale româneşti care să răspundă imperativului naţional al timpului nostru? Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Cea mai importantă provocare a momentului, pentru naţiunea noastră, este supravieţuirea culturală în cadrul proiectului european şi impunerea civilizaţiei româneşti ca un vehicul de cultură pentru zona europeană. Ca atare se poate propune o lectură a civilizaţiei româneşti, drept o trihotomie ce opune trei curente (literar, politic şi economic) de-a lungul istoriei României moderne.
Astfel există un curent pro-european, curent ce începe încă din primele momente ale Renaşterii şi continuă până în ziua de astăzi. Acestui curent pro-european i se opune un curent ce poate fi catalogat drept «adepţii contribuţiei naţionale». Reprezentanţii lui nu sunt anti-europeni, dar ei văd şi racilele construcţiei europene, fragilitatea ei, uneori inechităţile şi presiunile la care este supusă România. Toate aceste dezavantaje ale proiectului european îi fac să caute să dezvolte o contribuţie naţională puternică, gândită drept pavăză în cazul eşuării experimentului european. Păstrarea identităţii naţionale apare drept garanţie a prezervării naţiunii şi o necesitate. Fără a fi anti-europeni, adepţii acestei linii sunt, în primul rând, pro-români, ei sunt europeni pentru că sunt români şi s-au născut europeni odată cu naşterea poporului român. Aceasta este ideea lor călăuzitoare, ca să parafrzăm expresia celebră a academicianului Alexandru Rosetti cu referire la latinitatea românească. Aceşti oameni consideră România ca fiind o parte integrantă a proiectului european şi dezvoltarea fibrei naţionale duce, pentru ei la dezvoltarea fibrei europene şi chiar la îmbogăţirea acesteia.
Pro-europenii susţin că trebuie să facem sacrificii pentru integrarea europeană, să renunţăm la trăsături naţionale, pentru a ne facilita integrarea şi sunt în veşnică temere că vom pierde contactul cu Europa. În schimb, adepţii contribuţiei naţionale sunt mult mai relaxaţi, pentru ei Europa înseamnă România şi a gândi o Europă în afara României este o inepţie, Europa nu există decât cu România, niciodată fără.
Pe lângă aceste curente principale pot fi găsiţi şi marginalii, curente diferite, cuprinzând naţionaliştii ultraortodocşi, care se tem de proiectul european ca de o încercare de distrugere a ortodoxiei, a fibrei naţionale, de catolicizare a ţării, fie mai recent de curentele neo-protestante. Pentru ei proiectul european este un proiect antidivin, pe care oscilează a-l cataloga între Sodoma şi Gomora timpurilor moderne sau turnul Babel. În orice caz o creaţie lipsită de graţia divină şi care intenţionează a rupe România de această graţie.
Acestui curent ortodoxist radical i se alătură pro-ruşii, care văd în marea putere de la Răsărit un protector natural al pravoslavniciei româneşti şi un sprijin în faţa ambiţiilor germane.
În linia marginalilor se mai înscriu şi toţi aceia care consideră cultura românească un unicat, depăşind orice în materie de civilizaţie şi vitalitate în spaţiul european. Adepţii acestei linii de gândire au devenit extrem de auziţi. Adepţii acestei linii de gândire au devenit extrem de auziţi şi de prezenţi pe scena culturală şi ideologică după Tezele din 1971 şi, mai ales, după Tezele de la Mangalia din 1985, care au încurajat un protocronism bolnăvicios, care urmărea să demonstreze prevalenţa culturii româneşti asupra oricărui areal cultural.
[…] Poate cea mai bună definiţie a curentului marginal a dat-o Emil Cioran, când a spus că ar dori uneori pentru România destinul Franţei şi populaţia Chinei. Diferenţa dintre marginali şi realişti constă în faptul că primii inventează trecuturi sau un viitor alternativ, unde această propoziţie a lui Cioran ar deveni posibilă, iar realiştii s-au reconciliat cu datele realului.”
(Anton Caragea, „Gândind la Europa. Interferenţa civilizaţiilor în Europa Unită”, Ed. Minerva, Bucureşti, 2009, pp. 27-30)