Categorie: Din cărți

„Nu este adevărat că sistemul constituţional reclamă ca toate oficiile de sub puterea executivă să fie îndeplinite de oameni coloraţi politiceşte. Dacă totuşi se face, aceasta are următoarele neajunsuri:

1) Statul îşi vede serviciile sale rău îndeplinite de către nişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramurii în care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelul colegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cu putinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri în mâinile lor. Aceasta pentru funcţionarii care sunt cel puţin oneşti.

2) În societate se creează deprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi se încurajează specula neonestă. Se toceşte sentimentul natural care reprobă minciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântul nu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuinţare se face cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îşi caută mângâiere în utopii mai vaste. (mai mult…)

„Două puncte existau însă pe faţa pământului, două puncte foarte depărtate, în care românii generaţiei nouă începură a se întâlni; unul în Francia, la cartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costachi Negri.

O inspirare dumnezeiască îndemnase pe părinţii noştri a-şi trimite copiii în străinătate, la universităţile de la München, Heidelberg şi Paris, spre a dobândi învăţături folositoare ţării lor. Deşi pe atunci mergerea în Francia era privită ca o ducere pe ceea lume, căci drumul acel lung ţinea, din lipsa de căi ferate, peste douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în diligenţe; deşi durerea despărţirii era crudă pentru bieţii părinţi, ei stăpâneau jalea sufletului lor amărât, îşi împărtăşeau copiii la picioarele altarului dumnezeiesc, şi apoi, cu ochii plini de lacrimi, îi îndreptau spre Apusul luminat al Europei, ca pe nişte nemernici recruţi destinaţi a deveni soldaţii viitorului. (mai mult…)

„Demnitatea persoanei, invocată atât de des, solidaritatea, dreptatea, binele  comun: toate aceste valori, având în spate o istorie teologică şi politică de secole, sunt convocate în modernitate pentru a răspunde la întrebarea despre sensul politicii. Prin urmare, pentru cei care asumă sau simpatizează creştin-democraţia, politica are un singur sens: realizarea binelui comun, prin care libertatea tuturor se împlineşte în relaţie cu ceilalţi.

Cu alte cuvinte, cultura creştin-democrată este o cultură personalistă, o cultură a relaţiei şi a responsabilităţii. Libertatea fiecăruia dintre membrii corpului politic este chemată la o recunoaştere autentică a faptului de a fi împreună şi de a constitui împreună o societate. Specifcul personalismului constă  tocmai în a reflecta că omul nu se defineşte doar prin pasiuni şi interese, ci şi prin nevoia de a fi împreună cu celălalt pentru a se  împlini. (mai mult…)

„În domeniul filosofiei istoriei s-au disputat îndeobşte două tendinţe care, după judecata mea şi fără ca eu să pretind acum că voi dezvolta chestiunea, sunt deopotrivă eronate. A existat o interpretare colectivistă şi alta individualistă a realităţii istorice. Pentru cea dintâi, procesul substanţial al istoriei este opera mulţimilor difuze; pentru cealaltă, agenţii istorici sunt în mod exclusiv indivizii. Caracterul activ, creator al personalităţii este, într-adevăr, prea evident pentru a se putea accepta imaginea colectivă a istoriei. Masele umane sunt receptive: se mărginesc să-şi opună favoarea sau rezistenţa oamenilor cu viaţă personală şi iniţiatoare. Dar, pe de altă parte, individul solitar e o abstracţie. Viaţa istorică este convieţuire. Viaţa individualităţii excepţionale constă, tocmai, într-o acţiune omnidirecţională asupra masei. Nu e cazul, aşadar, să separăm «eroii» de mase. (mai mult…)

„angelus dicitur intellectus et mens, quia tota ejus cognitio est intellectualis; cognitio autem animae partim est intellectualis, et partim sensitiva – spunea Toma d’Aquino[1].

Ni se semnalează, astfel, deosebirea esenţială dintre cunoaşterea îngerească şi cea a omului, respectiv dintre un tip de cunoaştere care nu e grevată de balastul corpului şi cunoaşterea «în corp», cunoaştere la care poate aspira o fiinţă instalată în materie. E greu să ne reprezentăm, ca exponenţi ai condiţiei umane, cum e să nu ai corp şi ce consecinţe ar putea avea o asemenea situaţie pentru demersul nostru cognitiv. Mai întâi, o dată cu anularea organelor de simţ, ar dispărea întreaga rubrică a senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor. «Substanţa» gândirii nu s-ar mai recolta din lumea sensibilă, ci «direct» din registrul «speciilor inteligibile». Cu alte cuvinte, gândirea n-ar mai fi condiţionată de existenţa unui depozit de percepţii, ci de simpla orientare a atenţiei, aşadar de o decizie mentală. (mai mult…)

„Europa va trebui să-şi determine relaţia, şi mai întâi frontiera – frontiera nu e doar o linie pe hartă sau pe teren, ea e şi o limită spirituală care traduce o decizie spirituală – în raport cu Estul, deci cu Ucraina şi cu Rusia, şi în raport cu Sud-Estul, deci cu Turcia. Există argumente plauzibile pentru toate poziţiile pe care le poate adopta: să accepte Rusia, să excludă Rusia, să accepte Turcia, să excludă Turcia, dar va trebui să sfârşească prin a lua o poziţie, şi aceste poziţii o vor defini. (mai mult…)

Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea. Aşa stînd lucrurile, nici nu se poate vorbi de opţiuni, ci de tropisme, de efectele dezordonate ale unei lumi tulburi, care s-a dezvăţat, în 45 de ani de dictatură comunistă, să cîntărească liber oamenii şi ideile. O lume în care opţiunile nu se bizuie pe deliberare e o lume în care dialogul e imposibil. Dialogul e un schimb de argumente. Dar ce argumente poate invoca cineva care a ales fără reflecţii, printr-o mişcare spontană a umorilor proprii? Pentru cei care „au hotărît“ că reprezentanţii puterii sînt buni, reprezentanţii puterii devin inatacabili: ei nu greşesc, sau greşesc numai din vina altora, sau, oricum, greşesc mult mai puţin decît „ceilalţi“. (mai mult…)

„Legătura dintre comunitatea umană şi cuvânt este foarte puternică, dar nu e simetrică, întrucât cei doi termeni nu sunt egali. Nu cuvântul produce comunitatea, ci comunitatea produce şi întreţine cuvântul. Deşi există tot felul de comunităţi şi, prin urmare, tot felul de cuvinte, toate cuvintele îşi găsesc sălaş în comunitatea politică, adică în cetate. Viaţa umană se desfăşoară între proză şi poezie, între proza utilităţii şi poezia nobleţii şi a grandorii, şi îşi găseşte ordinea prin intermediul dreptăţii, care este opera propriu-zisă a omului politic. Comunitatea politică este cea care reuneşte şi face să răsune toate registrele cuvântului, orice comunicare veritabilă întemeindu-se pe această scară armonică. Puterea instrumentelor de comunicare, şi în special cea a unei limbi unice comune, este îndeobşte supraestimată în chip iraţional. Chiar dacă mâine am vorbi cu toţii engleză, n-am face astfel un pas către unitate. (mai mult…)

„Timp de mai multe decenii din secolul trecut [secolul al XIX] politologii au urmărit să creeze ceva de genul unei ştiinţe naturale a vieţii politice. Ideea subiacentă acestui proiect este simplă şi recurentă la gânditorii occidentali începând din perioada Renaşterii: fiecare pas înainte în ştiinţele fizice a fost însoţit de progrese în stăpânirea de către om a lumii naturale, pe când în ce priveşte înţelegerea lumii sociale şi politice nu s-au înregistrat astfel de progrese, rezultatul regretabil fiind acela că mai buna stăpânire a lumii fizice nu a fost dublată de o mai bună stăpânire de către noi a lumii sociale. În măsura în care anumite flageluri sociale au fost puse sub control, aceasta s-a înfăptuit graţie unei bune înţelegeri a lumii fizice, nu a celei sociale. Acei reprezentanţi ai ştiinţelor sociale care au înţeles că progresele ştiinţelor fizice au avut adesea la bază elanuri ale imaginaţiei teoretice, şi nu simpla acumulare de noi date, au sperat că prin teorii ale vieţii politice s-ar putea realiza acelaşi progres în ştiinţele sociale.

[…] Denumirea de gândire politică este dată, aşadar, unui gen de investigaţie teoretică a vieţii politice care nu aspiră la condiţia fizicii sau chimiei, ci este dispusă să se inspire din gândirea epocilor trecute, aşa cum nici un fizician sau chimist nu ar putea-o face, şi se situează totodată în prelungirea reflecţiei politice curente, cotidine.”

(Alan Ryan, Introducerea la ediţia românească, în David Miller (coordonator), Enciplopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 5-6)

„Absenţa unui proiect de societate nu ne dispensează de formularea unui asemenea proiect. E ca şi cum ai susţine că e inutil să iei medicamente de vreme ce tot eşti bolnav. Pentru moment la noi s-a instaurat o partitocraţie care asigură propăşiri clanice şi scandaloase abuzuri clientelare. În ciuda etichetelor programatice, partidele noastre se confundă: numeroşi analişti admit că atât cristalizarea doctrinară, cât şi polarizarea dreapta-stânga sunt deocamdată irelevante. Observăm că deşi clasa politică dispune de legitimitatea unui scrutin, ea este privată de suflul orientativ al unei adevărate strategii. Exponenţii puterii sunt aleşi, dar guvernează împleticit, pentru că le lipseşte viziunea, competenţa unui ideal. Maşinăria statală supravieţuieşte graţie inerţiilor sectoriale, alimentate de <experţi>, fără a se bucura de credibilitatea necesară marilor mobilizări naţionale. E drept, oamenii obişnuiţi se repliază sub coviltirul propriului <trib>, imitând practicile observate în establishment. Nu există însă un mecanism de generare democratică a consensului cu privire la întrebarea: <pe ce valori se urzeşte societatea în care vrem să trăim>?”

*Teodor Baconsky, Comunitatea imatură, în Puterea schismei. Un portret al creştinismului european, Ed. Anastasia, p. 162.