„Legătura dintre comunitatea umană şi cuvânt este foarte puternică, dar nu e simetrică, întrucât cei doi termeni nu sunt egali. Nu cuvântul produce comunitatea, ci comunitatea produce şi întreţine cuvântul. Deşi există tot felul de comunităţi şi, prin urmare, tot felul de cuvinte, toate cuvintele îşi găsesc sălaş în comunitatea politică, adică în cetate. Viaţa umană se desfăşoară între proză şi poezie, între proza utilităţii şi poezia nobleţii şi a grandorii, şi îşi găseşte ordinea prin intermediul dreptăţii, care este opera propriu-zisă a omului politic. Comunitatea politică este cea care reuneşte şi face să răsune toate registrele cuvântului, orice comunicare veritabilă întemeindu-se pe această scară armonică. Puterea instrumentelor de comunicare, şi în special cea a unei limbi unice comune, este îndeobşte supraestimată în chip iraţional. Chiar dacă mâine am vorbi cu toţii engleză, n-am face astfel un pas către unitate. Purtătorii de cuvânt israelieni şi palestinieni, ca şi diplomaţii indieni şi pakistanezi vorbesc, cred eu, o engleză foarte corectă. Instrumentul unei limbi comune nu produce de la sine comunicarea.
Comprehensiunea reciprocă presupune împărtăşirea unei comunităţi politice sau cel puţin apartenenţa la nişte comunităţi ale căror regimuri politice şi experienţe colective sunt apropiate. Ştim, de altfel, că această condiţie necesară este departe de a fi suficientă. Naţiuni cu regimuri şi experienţe înrudite s-au aflat, o ştim bine, adeseori în război!
Noi europenii, ar trebui să fim în mod particular conştienţi de caracterul politic al cuvintelor. Limbile europene sunt, se spune, «limbi naţionale». Afirmaţia este adevărată dacă înţelegem prin «naţiune» un corp politic de o anumită specie. Într-adevăr, limbile noastre nu trimit în mod principal la o inefabilă origine pierdută sau la o serie de experienţe incomunicabile, ci mai întâi de toate la o istorie politică inteligibilă în mare măsură, la care avem acces tocmai datorită familiarităţii cu limba în care este exprimată aceasta. Limbile noastre nu exprimă o sublimă esenţă «culturală», adică apolitică sau metapolitică, ci istoria regimurilor noastre politice corespondente. Pe cursorul istoric, un poet indică în fiecare ţară momentul politic în care naţiunea a devenit conştientă de sine, aflându-şi forma aşa-zicând definitivă”. (Pierre Manent, Raţiunea naţiunilor. Reflecţii asupra democraţiei în Europa, Bucureşti, Nemira, 2007, pp. 48-49)