„Europa va trebui să-şi determine relaţia, şi mai întâi frontiera – frontiera nu e doar o linie pe hartă sau pe teren, ea e şi o limită spirituală care traduce o decizie spirituală – în raport cu Estul, deci cu Ucraina şi cu Rusia, şi în raport cu Sud-Estul, deci cu Turcia. Există argumente plauzibile pentru toate poziţiile pe care le poate adopta: să accepte Rusia, să excludă Rusia, să accepte Turcia, să excludă Turcia, dar va trebui să sfârşească prin a lua o poziţie, şi aceste poziţii o vor defini.
Europa va mai trebui, poate mai repede decât şi-ar imagina, să-şi determine nu frontiera, căci natura s-a îngrijit de asta, ci relaţia cu Statele Unite. Ponderea sa economică şi poate în curând monetară o confruntă cu o alegere politică extrem de dificilă, fiind că nici una din cele două mari posibilităţi nu pare acceptabilă: să continue a fi uriaşul incapabil să-şi lege singur şireturile sau să-şi articuleze forţa potenţială. În cele două ipostaze, relaţiile cu Statele Unite vor fi tot mai dificile, dar cea de a doua, o confruntare de un gen inedit, pare inevitabilă.
Pe scurt, visul de a ieşi din politic prin Europa va rămâne un vis. În funcţie de cum va înfrunta – bine sau rău – necesitatea alegerii politice, ea va reuşi, adică va deveni un corp politic nou, cu limite teritoriale şi o fizionomie spirituală, sau va eşua. Dar dacă eşuează prea des, prea mult timp, în domeniul politic, nu e sigur că va putea supravieţui ca o comunitate economică şi monetară.”
*Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetăţean, Bucureşti, Humanitas, 2003, pp.112-113.