„Timp de mai multe decenii din secolul trecut [secolul al XIX] politologii au urmărit să creeze ceva de genul unei ştiinţe naturale a vieţii politice. Ideea subiacentă acestui proiect este simplă şi recurentă la gânditorii occidentali începând din perioada Renaşterii: fiecare pas înainte în ştiinţele fizice a fost însoţit de progrese în stăpânirea de către om a lumii naturale, pe când în ce priveşte înţelegerea lumii sociale şi politice nu s-au înregistrat astfel de progrese, rezultatul regretabil fiind acela că mai buna stăpânire a lumii fizice nu a fost dublată de o mai bună stăpânire de către noi a lumii sociale. În măsura în care anumite flageluri sociale au fost puse sub control, aceasta s-a înfăptuit graţie unei bune înţelegeri a lumii fizice, nu a celei sociale. Acei reprezentanţi ai ştiinţelor sociale care au înţeles că progresele ştiinţelor fizice au avut adesea la bază elanuri ale imaginaţiei teoretice, şi nu simpla acumulare de noi date, au sperat că prin teorii ale vieţii politice s-ar putea realiza acelaşi progres în ştiinţele sociale.
[…] Denumirea de gândire politică este dată, aşadar, unui gen de investigaţie teoretică a vieţii politice care nu aspiră la condiţia fizicii sau chimiei, ci este dispusă să se inspire din gândirea epocilor trecute, aşa cum nici un fizician sau chimist nu ar putea-o face, şi se situează totodată în prelungirea reflecţiei politice curente, cotidine.”
(Alan Ryan, Introducerea la ediţia românească, în David Miller (coordonator), Enciplopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 5-6)