Articol publicat de LaPunkt.ro (19 decembrie 2014)
Este suficient a face un exerciţiu de imaginaţie pentru a ajunge la concluzia că, printre altele, politica este şi „arta posibilului”. O asemenea concluzie îi va dezamăgi pe toţi acei idealişti sau utopişti care îşi închipuie că activitatea politică desemnează sau ar trebui să desemneze acel demers menit să urmărească „binele comun” cetăţenesc, indiferent de contextul istoric sau de caracterul circumstanţial. Orice intenţie reformatoare, oricât de nobilă ar fi, riscă să dea dovadă la un moment-dat de rigiditate mintală şi faptică, raţiunea monologată substituindu-se celei colocviale. Scurtcircuitarea raţiunii are efectul de a arunca o bucată de pânză roşie peste câmpul vizual al potenţialului dialogal al naturii umane. În asemenea condiţii, ideea de negociere politică sau economică este privită ca un pas înapoi, „arta compromisului” politic căpătând valenţe apocaliptice: politicianism pur şi dezintegrarea oricărei construcţii voluntar-asociative sau comunitare. Este văzută doar partea goală a paharului, cea plină evaporându-se în uitare.
Democraţia presupune dialog, astfel că negocierile sunt un procedeu normal pentru orice societate care este fundamentată pe ideea de alteritate cultural-politică sau pe cea de pluralism al intereselor socio-economice. Negocierea este fundamentală pentru dialogul democratic, astfel că nu ideea de compromis trebuie să îngrijoreze, ci mai degrabă intenţionalitatea şi seriozitatea „contractanţilor”. De altfel, compromisul sincer şi responsabil este necesar pentru a evita blocajele instituţionale, pentru a păstra echilibrul social şi pentru a contrabalansa orice derapaj ideologic.
Abordarea ideologică a politicii este un factor de risc pentru orice societate deoarece astfel se poate ajunge la momente de amnezie maniheistă. Pe de altă parte, abordarea doctrinară a politicii constituie o infuzie de seriozitate, rigiditatea doctrinară „afectând” doar dezbatarea principială a dialogului democratic şi nicidecum întreaga construcţie societală, căci doctrina este totuşi dotată de acea capacitate mentală care îi permite să înţeleagă că „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”. Scena politică românească, din fericire, este ocolită de agnozie ideologică şi sperăm să rămână aşa, deşi vocea sâcâitoare dar totuşi singulară a unui tânăr deputat „certat cu frizerul” se încăpăţânează să se încadreze în astfel de parametri, uneori într-un mod de-a dreptul ridicol; din păcate însă, scena politică autohtonă duce şi lipsa unei minime dezbateri doctrinare, evidenţă care influenţează negativ temeritatea oricărui proiect societal pe termen mediu sau lung.
Experienţa istorică a consemnat o serie de avantaje ale abordărilor doctrinare iar contemporaneitatea scoate zilnic în evidenţă lipsurile unei clase politice indiferente faţă de orice normă doctrinară. România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a avut parte de politicieni angrenaţi doctrinar şi care s-au dovedit a fi constructori de cultură politică sau de civilizaţie modernă, rămânând astfel în istoria naţiunii noastre. Politicienii post-decembrişti au fost puţin înclinaţi spre orice element de doctrină, lucru dovedit de confuzia doctrinară şi de alianţele bizare sau circumstanţiale, sau de frecventele schimbări de faţadă a denumirii sau a conducerii de partid. Consecinţa acestei continue frământări partidice cu iz afaceristic: o eternă tranziţie a cărei efecte pot fi resimţite pe plan economic, social şi spiritual.
Sunt de părere că îmbraţişarea sinceră a unei doctrine asigură mai multă stabilitate jocului politic pentru că partidele ar fi dotate cu o „vestă” ideatică care ar bloca, măcar teoretic, orice compromis anti-principial, şi poate mai important, orice compromis făcut pe seama electoratului. Bineînţeles că derogările de la regulă sunt inevitabile, precum inevitabilă este şi înverşunarea statică cu care unii şi-ar putea susţine uneori punctul de vedere.
Doctrina formează un set de reguli pentru acţiunea politică individuală sau partidică care are rolul de a menţine individul/partidul pe o linie de activitate care să evite orice act de corupţie morală sau materială. Precum regulile sistemului democratic sunt utile pentru a menţine o societate civilizată, la fel şi principiile doctrinare sunt folositoare pentru pentru a păstra o viaţă politică respectabilă. Afirmaţiile ar putea părea nişte generalităţi difuze, însă trebuie avut în vedere că doctrinele (clasice) exprimă nişte principii conştientizate experimental de către cei dinaintea noastră, având aceiaşi funcţie pentru cetatea politică precum experienţa istorică pentru societatea umană. Haideţi deci să dăm o şansă abordării principial-doctinare a politicii, fără a uită însă de dictonul lui Miron Costin mai sus pomenit. (autor: Remus Tanasă)